Îngeri și oameni cântă împreună... în liniște...

E duminică...

E cald... pentru o zi de iarnă... 

Cele 6 grade indicate de bordul mașinii păreau comfortabile... dar... fuiorul abia perceptibil de vânt aduna parcă toată umezeala de-o parte și de alta a șirei spinării prin fermoarul deschis al gecii și o depozita în bulbi pufoși și reci în jurul degetelor despuiate. Mă închei repede, voinicește, îmi trag mănușile și gluga... și pornesc pe dealurile Clujului... atât de bine știute deja...

E duminică, e prima zi de Crăciun... dar oamenii... lipsesc din peisaj... dându-i un iz de netimp... Nici tu ciripit, nici tu lătrat, nici tu behăit... doar... tăcere... Nici măcar frunzele nu foșnesc... fiind bine îmbibate de umezeală... Nu e nici ceață, nici noroi... totuși... apa atârnă în eter omniprezent... generând un spectacol fermecător de culori.

Mă învârtesc în jurul propriei axe cu ochii pironiți la cer în căutarea lunii. La urcarea prin pădure se profila silueta Craiului nou. Acum... e dincolo de norii care au apărut liniștit precum o caravană și își îngroașă rândurile pe minut ce trece. Totuși... nu este nicio amenințare... sunt doar în trecere și se îngrămădesc în forme, culori și densități uluitor de picturale... Poate... ne-am și salutat... dar nu sunt sigură... Cert e că știm unii de alții... Privesc lung în zare... iar ei... de peste tot așteaptă cu forță difuză intenția și intensitatea următorului meu gând. Sunt atât de pregătiți să-mi răspundă cu un tunet...

Totuși... e pace...

Privirea mea își găsește punct de sprijin în lumina asfințitului... iar sufletul se bucură de oamenii ce par atât de liniștiți în mica lor așezare îndepărtată...

Îngeri și oameni cântă împreună... în liniște...