Un nou an... un nou proiect... un nou oraș - Szeged

 

Artă și creație literară pentru o educație integrată

„Dumnezeul geniului m-a sorbit din popor cum soarele soarbe un nour de aur din marea de amar” M. Eminescu
Proiectul Artă și creație literară pentru o educație integrată își propune dezvoltarea interesului pentru artă și cultură în rândul elevilor. Potențarea creativității elevilor, dezvoltarea imaginației și sensibilității artistice fructificate în mod practic.

În capul scării...

E liniște în mintea mea... e liniște și în sufletul meu... atât de surprinzătoare încât nici gândurile nici cuvintele nu îndrăznesc să curgă spre mine așa cum o făceau cu aplomb zilele trecute...

Am ajuns la a douăsprezecea noapte sfântă când cerurile sunt deschise... când „îngeri și oameni cântă împreună”... când cosmosul se revelează omului prin cele douăsprezece  constelații... când lumile spirituale cercetează minuțios gânduri și vorbe, trăiri și fapte și țes... împreună cu mintea buimacă, sufletul frăgezit și cugetul vigilent... noi vise... noi orizonturi...  

Coroana e completă... pietrele prețioase și-au găsit locul potrivit... în momentul potrivit...

Zgomotul urărilor e mult estompat și rarefiat... Mai ajunge câte una-două... precum șuierul neașteptat al unor petarde întârziate din focurile de artificii... Parcă e făcut ca la orice joc de artificii... după ce spectacolul pare să fi epuizat arsenalul... iar oamenii își îndreaptă gâtlejurile înțepenite de atâta privit în sus... să mai puște... câteva... așa... de parcă le-ar fi găsit cineva, din întâmplare, nefolosite și i-ar fi târșă să le lase până la anu'...

Mă desprind cu greu din conversațiile interminabile... cu oameni interesanți... care ar putea fi interesante... dacă nu mi-aș fi programat ieșirea în natură. De două seri s-a cuibărit în sufletul meu, din ce în ce mai mult, profundul sentiment de recunoștință că există un loc în natură pe care îl pot numi cu adevărat acasă...

Ajung pe câmp... e aproape întuneric...

Mă întâmpină zgomotos alaiul de câini... apoi se cuibăresc zgribuliți care pe unde... Se face liniște...

Silueta lui Sisi se desprinde ușor de lângă fân și se apropie de poartă. Știu că se bucură. Mă bucur și eu. Ne mișcăm în liniște, discret, elegant, fără vorbe, fără atingeri. Mintea ei se înmoaie, se fluidifică... pentru a percepe direcția de mișcare pe care o doresc. Mă impresionează gestul ei de a-și pleca blând capul înaintea voirii mele... Îi mulțumesc pentru încredere. Cu fiecare respirație ne inspirăm una pe cealaltă până în tainițele sufletelor. 

Am ajuns repede, traversând noroaie, până la locul unde iarba este fragedă. Ea se așterne pe păscut. Eu îmi ridic privirea spre cer... apoi și aparatul...

La început a fost ceața fină care ascundea norii topiți unii într-alții de parcă nu ar avea nici început nici sfârșit. În doar câteva minute conturul întunecat al câmpului putea fi contemplat cu claritate iar luminozitatea ciudată din spatele norilor zămislea un nou relief cromatic. E loc de stat... e timp de stat... Întreaga ființă a peisajului ne protejează parcă plimbarea nocturnă...

Totul e frumos... totul e bun...

Mă întorc în „lume”... Mărețele construcții ale oamenilor, pe cât de fascinante sunt, pe atât de sărăcăcioase par... uneori... în comparație cu grandoarea și rafinamentul cu care construiește Natura...

Mă apropii de apă... apa repede curgătoare a Crișului repede. De mult nu am mai fost atât de aproape... Îmi preling privirea pe luciul care pare să fi uitat că doar la câțiva kilometri era sălbatic și se îndreaptă spre o altă sălbăticie în foarte scurt timp... Acum e prețios... și pare că știe asta... E matur... și-și poartă maturitatea cu noblețe... E apa care oglindește cerul și chipul omului deopotrivă...

Urc...

Mă opresc pentru o vreme în capul scărilor... așa cum se oprește și timpul când își împlinește aflarea în lume...

Totu-i vechi... totu-i nou...

„Ce e val ca valul trece / Nu spera şi nu ai teamă / Te întreabă şi socoate / Ce e rău şi ce e bine; / Toate-s vechi şi nouă toate: / Vreme trece, vreme vine.” M. Eminescu

În ale Spiritului cosmice gânduri... sufletul se trezește...

Cu ziua de azi intrăm într-o nouă epocă... poate pentru că e prima zi de lucru... poate pentru că au apucat să iasă din mahmureală petrecăreții... poate pentru că s-au mai slăbit chingile singurătății anxioșilor... În mod cert... un nou fior trece, ca un val de oameni pe stadioanele arhipline, prin miliardele de ființe umane moțăinde.

Telefonul meu ținea isonul celor ce păreau treziți brusc dintr-un somn năucitor și mă căutau acum... să mai recupereze din crâmpeiele de raționamente comune ce se conturau cu claritate în înșiruire logică cu doar câteva zile în urmă... dar acum par atât de îndepărtate... de parcă ar fi trecut eoni nu doar un an...

Luna își aseamănă înfățișarea din ce în ce mai mult cu a soarelui: mai sunt doar trei zile și nopți (ca-n povești) până-și întregește discul. Dar... nu o vedem. E o luminozitate misterioasă pe câmp. Razele solare și cele lunare pătrund prin ceața fină și dau senzația unei nebuloase binevoitoare, aproape materne. Este o liniște desăvârșită.

Sisi mă vede și se desprinde din herghelie. Mă aproprii de ea... se apropie de mine cu firescul cu care se atrag doi magneți. E liniștită dar foarte trează.

Intrăm în țarc... fără lesă... fără lonjă... fără bici... Și... da... și de data aceasta a fost suficientă vocea mea pentru a porni la pas apoi la trap... pentru a se apropia de mine...

Cu un an de zile în urmă... mulți erau sceptici în privința dresajului vocal al calului, motivând că doar atingerea este cea care îl poate coordona. Poate că au dreptate. La urma urmei eu nu am făcut dresaj... ci am creat o punte prin care sufletele noastre, atât de diferite, să poată respira împreună... am creat un univers sonor care să fie balsam pentru lipsa ei de încredere... am creat un bici vrăjit de chiuituri care să-i înfierbânte sângele a galop.

Pornim împreună pe câmpul de ieri. Pași sunt hotărâți. Respirația caldă îmi urmărește fiecare impuls de mișcare al trupului. Mă urmează firesc... fără vasalitate... fără ezitare... atât de omogen precum ceața care ne învelește în mister matur.

Ne antrenăm scurt dar într-un ritm susținut. Lonja se întinde dar nu se forțează. 

- Braaaaavo... e semnalul sonor că poate veni la mine să-și primească recompensa... O las complet liberă. De obicei caută primul smoc de iarbă delicios cu care să se îmbuibe. Dar azi... rămâne neclintită lângă mine... într-o stare de perfectă luciditate și echilibru... fără a aștepta alte recompense... fără intenția de a se întoarce la ceilalți... fără emoții (da, și caii au emoții)... de parcă... ceva cu adevărat înălțător ar fi înnobilat și încomatul cap. Mă urmează liber până la mașină apoi pe câmp de parcă ar fi parte din mine... 

Privesc apusul deja apus. E întuneric. Mă surprinde molcom calitatea diferită a acestei ceți: nu este nici apăsătoare, nici nu dă senzația de difuz ci de sprijin spre stare de veghe...

Plenara ființă invizibilă care a așternut asupra noastră, a câmpuprilor și îndepărtărilor atâta liniște... pare să vorbească sufletelor noastre într-un mod trezitor...

Prietenia sau... noua fraternitate...

Prima luni din 2023 m-a scăldat în soare!

Oh, Doamne... după multe săptămâni (poate prea multe) e prima dată că mă simt, din nou acasă în mine însămi... Mi-a fost atât de dor de mine... de acea forță plenară a personalității care stăpânește cu ușurință orice situație... acea forță care-i zâmbește șmecher cugetului cvasi leșinat de spaimă în fața unor situații ce par imposibile... și-i spune: „hai, fetița... hai că poți”... Și... culmea... are dreptate... Totul e simplu când sunt acasă...

Dar... dar... eram acasă și când nu eram acasă... și... eram tot eu...

- Cine eram eu când nu sunt Eu?...

- Păi... tot eu... dar varianta mai pământeană... mai cu aripi frânte... care, uneori, își amintește de cumplita rană a pierderii înaltului și-și contemplă neputiincios ciotul... ce odinioară se prelungea în aripi...

- Cum se face că mă scurg din mine... și... pe unde umblu Eu... când nu mai știu de mine?... sau... poate chipul de lut nu e singura mea casă?... sau... sau... ceea ce cred că sunt... e... de fapt o frățietate de euri care lucrează prin ființa mea în lume precum cele două mâini legate de cei doi umeri - gemeni?...

Îmi răsună în amintire versurile lui Blaga „sufletele noastre sunt în noi / când suntem doi”... Până azi credeam că filosoful s-a apucat să scrie poezie de dragoste... dar... este un altfel de iubire... „spune-o încet” așa cum se rostesc marile taine... „iată, aceștia suntem noi”... Castor și Polux, Cain și Abel... și toți frații suntem și noi...

Un nou vârteș cromatic celest... mult prea delicat pentru cuvinte... mă face să-mi pipăi automat buzunarul în care țin aparatul foto (telefonul). Poate e și un dram de egoism în voirea de a lua cu mine ceea ce Serafimi crează în fiecare moment diferit dar... mereu cu cea mai rafinată iubire...

Undeva, între profundul albastru de cobalt al asfințitului senin și casa din vârful pământului... se înfiripă o clipă de iubire de nuanțe delicate de petale de cireș... poate un pic violacee...

Incarnatus, incarnatus, incarnatus... se repetă... ca de la sine în mintea mea cu entuziasm. De-aș fi copil acesta ar fi momentul în care aș exclama cu degetul ațintit spre marea ființă de lumină: - „uuuuuuuite!”

E seară. Întunericul se furișează, încă, foarte repede pe câmp. Azi, totuși, seninul revelează luna aproape plină care transformă noaptea într-un altfel de zi.

Caii stau împrună liniștiți, acea liniște consistentă în care își încredințează sufletele unii altora... acea liniște în care își semnalează prezența rumegând încetișor... acea liniște a micilor zgomote familiare care-i fac să-și simtă apartenența...

Îi contemplu de la distanță... apoi de aproape... Sisi mă observă și se desprinde... ușor... șovăielnic... Sufletul ei deja nutrește noua fraternitate cu al meu... Dispărem cu precauție în întuneric pe câmpul alăturat... Îi vorbesc tot timpul... Își ciulește urechile atât de intens încât încep să-i aud ascularea scrutătoare. Albul ochilor scânteiază sub razele lunare. Pășește încet de parcă ar pipăi cu copitele textura fiecărui centimetru de pământ.

Știu, știu atât de bine că trupșorul ei bine proporționat forfotește a forță de viață și a spaima care care îi injectează adrenalină direct în mușchi la fiecare zgomot neobișnuit (un foșnet în iarbă, un fâlfâit de aripi, un lătrat îndepărtat). Întind lonja și îi dau un impuls de mișcare. Se așterne în galop susținut... E fericită! Se mișcă plenar, își simte forța, își scutură capul și suflă ușurată de povara zilelor cuminți... Silueta calului negru se contopește cu pământul negru... O urmăresc după cadența pașilor și coama ce creează caligrafii ciudate pe fundalul translucid al orizontului precum teatrul de umbre chinezesc. De ar fi primăvară... aș exclama: Le sacre du Printemps... dar e doar o noapte de primăvară în miezul iernii...

Am stat minute în șir cu ea după ce am redat-o fraților cabalini... A stat și ea mult cu mine... privindu-mi silueta... Tăcere... Câțiva pași indeciși... par a o purta spre mine... dar știe... că e momentul să se desprindă... Se îndepărtează... Iubirea... rămâne...

Roata stelelor...

 

În noua zi a noului an... calc accelerația cu elan spre herghelie, entuziasmată fiind de razele solare care mi-au înviorat spiritul de ceva vreme. Toată apăsarea zilelor trecute s-a dizolvat... împreună cu anul ce s-a scurs în memoria cosmică... 

„Suflete, prund de păcate / ești nimic și ești de toate. / Roata stelelor e-n tine / și o lume de jivine” - scrie Lucian Blaga în „Inima pădurii”... 

Resimt cu toții porii ființei mele undele astrelor și mă întreb adesea ce minte trebuie să fi fost aceea care a putut gândi constelațiile și cele 12 influențe ale lor asupra eului uman?...

Iar se întâmplă ca ochiul să vadă una și aparatul alta... Mă necăjesc un pic... Imaginea pe care o percep eu, ca om... e radioasă... caldă plenară... luminoasă... cu un soare puternic și suveran care trimite raze clar vizibile, brăzdând brazda... și un văl ușor de nori de pare că poți să-l miști doar cu un simplu suflu, cum ai face din curiozitate cu voalul miresei... Privesc aparatul... și constat că vede mult mai concret, aproape material... ceea ce percepției mele i se arăta ca diafan...

Bolborosesc... și merg mai departe...

Într-un târziu... realizez că... imagistic... e mai bine așa... iar caligrafia ciudată se metamorfozează rapid în lectura mea din coroană de spini în coarne de bour apoi în lemniscată verticală... apoi... în ceva ce sugerează simbolul Racului... un vârtej ce unește cerul și pământul...

Cu câtă ușurință reușește natura să picteze nuanțe ce armonizează culori și forme atât de diferite.

Privesc spre Nord și recunosc armonia în mișcare.

Dacă în stânga e trecutul și în dreapta viitorul... așa cum ne învață Arnheim în Forța centrului vizual - concept de care greu mai pot scăpa -... îmi este deja clar ceea ce văd: vârtejul din trecut lansează particule din propria ființă spre viitor... Oare vrea să-l invadeze... să-l populeze... să se salveze... să-i tulbure doar albastrul imaculat?... E atâta forță și intenție în vârtejul translucid... care... dacă nu mi s-ar revela drept foarte serios... ar putea fi în imaginația mea și o gigantică bezea sau rămășița unei trene vaporoase... sau... nimic... doar uimire...

Din pădure se aud strigăte... unul din caii fetelor s-a îndepărtat alarmant de mult... Sisi iese din contemplare și ciulește urechile alert. Opresc aparatul și îmi iau în serios atribuțiile de pământean ce-și plimbă calul la liziera muzicală...

Da... e muzică... și primăvară... azi, 1 ianuarie 2023... și e atât de firesc să fie așa...

Păsările... ca trezite din somnul hibernal... se întrec în mesaje vocale...

Gândul ghiduș, furișat de ființa umorului, îmi șoptește: își trimit mesaje de „an nou fericit!”...

Zâmbesc complice... apoi... o grimasă întrebătoare venită din interiorul meu gânditor... rostește întrebarea: și dacă e așa?... Și dacă își comunică ceva cu adevărat important?... La urma urmei... un nou impuls cosmic... merită toată atenția...

Mai e ceva...

Nu... nu e luna... nici norii roșiatici precum dunele de nisip deșertici...

În doar câteva zeci de minute... cel puțin 9  avioane au lăsat în urma lor dâre lungi precum un nesfârșit fuior... ca o mâncărime usturătoare înaltului... ca aceea când te tai, în grabă, cu o coală de hârtie greșit manevrată... sau scrâșnești din dinți când jucăușul patruped canin nu așteptă să deschizi portiera ca să-ți sară în brațe și-și amprentează ghearele cu un sunet (pe care nu îl mai poți uita) pornind de la geam până la prag... lăsându-te năuc... căci n-ai ce-i face...

Pas cu pas... pe drumul vieții... mai avem de învârtit moara anului nou...

„Dumul tău nu e-n afară / Căile-s în tine însuți” mai spune Blaga în aceeași poezie... 

Îmi împreunez mâinile a rugă, așa cum coastele se împreunează în jurul inimii... pentru a găsi armonia în marele vârtej de devenire a vremurilor și a mea / noastră în ele!...