Pe ghete kangoo la Orașul faptelor bune 2023

Încă ne minunăm de minunea care suntem...

Încă e un lucru serios să fii fericit...

Încă învățăm arta compasiunii...

Dar... învățăm... pe zi ce trece... să fim mai buni... mai umani... mai noi înșine...

Ce bine că suntem... precum păsările în timp ce migrează... pe rând... vârf de lance... (pentru a da răgaz cârdului să se odihnească... despovărat de grija navigației)... în arta înfăptuirii binelui...

www.kangooclub.ro / www.radio.zu

E și bucurie... e și sănătate... dar... înainte de toate... e aflarea împreună...

Uneori... liniștea... răzbește mai tare decât decibelii asurzitori...

 

Călătorind în timp prin timp...

Bucuria e... undeva tupilată în câteva momente aproape furate de liniște în și prin vacarmul lumii...

Călătorind prin cotloanele timpului... în scurte momente de dezmeticire din voluptoasa centrifugă de destine... caști ochii la frumos ca o nou descoperită... de mult folosită valență a utilului...

 

 

Un nou an... un nou proiect... un nou oraș - Szeged

 

În capul scării...

E liniște în mintea mea... e liniște și în sufletul meu... atât de surprinzătoare încât nici gândurile nici cuvintele nu îndrăznesc să curgă spre mine așa cum o făceau cu aplomb zilele trecute...

Am ajuns la a douăsprezecea noapte sfântă când cerurile sunt deschise... când „îngeri și oameni cântă împreună”... când cosmosul se revelează omului prin cele douăsprezece  constelații... când lumile spirituale cercetează minuțios gânduri și vorbe, trăiri și fapte și țes... împreună cu mintea buimacă, sufletul frăgezit și cugetul vigilent... noi vise... noi orizonturi...  

Coroana e completă... pietrele prețioase și-au găsit locul potrivit... în momentul potrivit...

Zgomotul urărilor e mult estompat și rarefiat... Mai ajunge câte una-două... precum șuierul neașteptat al unor petarde întârziate din focurile de artificii... Parcă e făcut ca la orice joc de artificii... după ce spectacolul pare să fi epuizat arsenalul... iar oamenii își îndreaptă gâtlejurile înțepenite de atâta privit în sus... să mai puște... câteva... așa... de parcă le-ar fi găsit cineva, din întâmplare, nefolosite și i-ar fi târșă să le lase până la anu'...

Mă desprind cu greu din conversațiile interminabile... cu oameni interesanți... care ar putea fi interesante... dacă nu mi-aș fi programat ieșirea în natură. De două seri s-a cuibărit în sufletul meu, din ce în ce mai mult, profundul sentiment de recunoștință că există un loc în natură pe care îl pot numi cu adevărat acasă...

Ajung pe câmp... e aproape întuneric...

Mă întâmpină zgomotos alaiul de câini... apoi se cuibăresc zgribuliți care pe unde... Se face liniște...

Silueta lui Sisi se desprinde ușor de lângă fân și se apropie de poartă. Știu că se bucură. Mă bucur și eu. Ne mișcăm în liniște, discret, elegant, fără vorbe, fără atingeri. Mintea ei se înmoaie, se fluidifică... pentru a percepe direcția de mișcare pe care o doresc. Mă impresionează gestul ei de a-și pleca blând capul înaintea voirii mele... Îi mulțumesc pentru încredere. Cu fiecare respirație ne inspirăm una pe cealaltă până în tainițele sufletelor. 

Am ajuns repede, traversând noroaie, până la locul unde iarba este fragedă. Ea se așterne pe păscut. Eu îmi ridic privirea spre cer... apoi și aparatul...

La început a fost ceața fină care ascundea norii topiți unii într-alții de parcă nu ar avea nici început nici sfârșit. În doar câteva minute conturul întunecat al câmpului putea fi contemplat cu claritate iar luminozitatea ciudată din spatele norilor zămislea un nou relief cromatic. E loc de stat... e timp de stat... Întreaga ființă a peisajului ne protejează parcă plimbarea nocturnă...

Totul e frumos... totul e bun...

Mă întorc în „lume”... Mărețele construcții ale oamenilor, pe cât de fascinante sunt, pe atât de sărăcăcioase par... uneori... în comparație cu grandoarea și rafinamentul cu care construiește Natura...

Mă apropii de apă... apa repede curgătoare a Crișului repede. De mult nu am mai fost atât de aproape... Îmi preling privirea pe luciul care pare să fi uitat că doar la câțiva kilometri era sălbatic și se îndreaptă spre o altă sălbăticie în foarte scurt timp... Acum e prețios... și pare că știe asta... E matur... și-și poartă maturitatea cu noblețe... E apa care oglindește cerul și chipul omului deopotrivă...

Urc...

Mă opresc pentru o vreme în capul scărilor... așa cum se oprește și timpul când își împlinește aflarea în lume...

Totu-i vechi... totu-i nou...

„Ce e val ca valul trece / Nu spera şi nu ai teamă / Te întreabă şi socoate / Ce e rău şi ce e bine; / Toate-s vechi şi nouă toate: / Vreme trece, vreme vine.” M. Eminescu

Contemplare...

Undeva... sus... pe buza de pământ a malului Crișului... privesc... la început nedefinit, precum dispoziția vremii... apoi... din ce în ce mai clar la apa pe care o priveam adesea și în copilărie... Pe atunci îmi mișca sufletul... acum... îmi mișcă memoria și gândirea scrutătoare... Suntem aceleași... totuși diferite amândouă... înconjurate - de-un mal și altul - de mici gospodării zgomotoase și mari singurătăți tăinuite... Mă plimb lângă copacii care par atât de firavi în comparație cu cei din munți... dar... care își amintesc de mine, gândurile... lecturile... frământările mele de zeci de ani... pe care... surprinzător... mi le dăruiesc azi înapoi... adăugând și un sens pe atunci nevăzut... și un înțeles... pe atunci nedeslușit... 

În seara asta... natura mă contemplă pe mine... și mă revarsă propriei înțelegeri...

Acum e clar...

Se aprind... într-o sincronizare perfectă și becurile... Sincronicitatea are un rafinat  simț al umorului...   

Mi-l aduce și pe pescarul singuratic din depărtare... Pășim încet... el spre aval... eu spre amonte... El aproape de cursul apei... eu pe poteca veche... uitată de pașii oamenilor... atât de uitată încât iarba și-a făcut humus moale precum un covor persan... Ne intersectăm... se oprește și începe să pescuiască... mă opresc și încep să-l contemplu... Pare că știe ce face... la fel și cele două lebede care lopătează grațios spre, eventuala, probabil bine cunoscuta, sursă de delicatese...

Regele pescar... îmi zic... și merg mai departe...

Ceru-i sus... copacii jos... dar... între... împreună cu umiditatea nici tristă, nici zglobie... se mai așterne ceva între crengi... acel ceva... ce dă sens aflării de împreună... Totu-i clar... Totu-i difuz... Totul se rostește... Totu-i misterios...

În doar câteva minute malul Crișului își schimbă înfășișarea... Nu pare deranjat de colierul de electricitate... pe care noi, oamenii îl considerăm elegant, romantic, frumos, de basm... și te mai miri cum (aici mă includ și pe mine). Conturul caselor se disipează în clar-obscur... Rămâne doar cerul și râul... două ape una peste alta... care își povestesc în nuanțe asemănătoare... una ce se mișcă pe verticală, de cele mai multe ori rarefiat, imperceptibil privirii grăbite, în forme și densități diferite... alta ce se mișcă pe orizontală... pe un curs clar definit cu o viteză și intensitate ce-i dau personalitate...

Petrec câteva minute bune în capul potecii din parc, la punctul terminus al libertății mele din copilărie (până aici mi-a fost îngăduit să mă plimb singură, fetiță fiind). E clar... voi păși în trecut... pășind în prezent... Privesc de jos în sus, așa cum priveam adesea și din leagăn... Locul de joacă al copiilor... e și loc de veghe al înaltului... E atât de clar acum... ceea ce... atunci... nici nu putea fi conceput...

E un sens în toate!...

Oradea city break

Greu, foarte greu m-am urnit din casă... dar... promisiunea e promisiune... așa că am pornit la drum.

E deja întuneric... Încă îmi șovoie sufletul că nu am apucat să ajung azi la herghelie deși... soarele uneori părea că strălucește atât de provocator doar pentru mine - știi... sunt razele acelea ghidușe care par că-ți dau bobârnace până le observi. Cavalcada de telefoane și întâlniri on-line mi-a înghițit și timpul și bucuria la care meșteream cu atâta sârguință și o feream în căușul palmelor ca pe un pui pufos și firav... 

Ei... dacă e prea întuneric pentru natură... hai în natura umană...

După câțiva pași... îmi revine sentimentul de sine... Ce decizie înțeleaptă să ies!

Sunt acasă! 

Sunt în Oradea!

Ceva vechi... ceva nou... la mijloc o apă... mai veche decât toate... dar mereu nouă...

E noapte târzie... dar orașul e populat de oameni care se plimbă liniștiți sau se bucură de căldura revederilor.

E frumos acasă!

De atâtea ori pășim grăbiți pe lângă lucrurile cu adevărat importante și frumoase...

De atâtea ori salutăm periferic ce s-ar cere a fi îmbrățișat pe-ndelete...

De atâtea ori ne înstrăinăm de ceea ce ar trebui să fie nucleul vieții noastre sociale...

Luminile Târgului de Crăciun civic încă mai atrag oamenii...

În ochii celui ce caută lumina spirituală... par iluzii deșarte...

În ochii celor mulți... e cuib de băut un ceai cald... de plimbat agale braț la braț... de adunat familia... de făcut poze pentru a păstra feeria momentului de împreună peste timp...

Pășesc repejor... și... zâmbesc...

Cât de frumos e orașul în care m-am născut...

Realizez că e un privilegiu...

Poate ar fi momentul să-i port eleganța și distincția mai mult în suflet...

E a treia noapte dintre Crăciun și Bobotează... noaptea Arhanghelilor... cei care conduc neamurile...

Mă gândesc la întrețeserea de semninții care au făcut ca acest oraș să fie ceea ce este azi... ca această / aceste țări să fie ceea ce sunt... Câți oameni și-au găsit măreția sau și-au fărmat destinele din frenetică iubire pentru neamul lor... Câți se află la confluența talazurilor... Câte suflete freamătă însuflețite la chemarea spirituală a comunității de limbă și cultură...

E loc sub Soare! 

Aerul e cald și blând.

Ledurile colorate încântă ochii... Focul sărbătorilor arde în suflete.

Arhanghelii veghează în liniște...

Solstițiu de iarnă în Odorheiul secuiesc

La cumpăna dintre vremuri... în momentul în care ziua începe să crească în lumină...

am ales să cunosc cu pașii un loc despre care am auzit multe dar... despre care știam puține.

Așa se face că de solstițiul iernii 2022 m-am întâlnit cu oameni frumoși ai locului (iubitori de natură și muzicieni)... și am colindat (a se citi preumblat) agale, în liniștea și forfota Odorheiului secuiesc. 

Prima impresie: bijuterie...

Am observat de atâtea ori că amprenta unei comunități de oameni poate fi descifrată din arhitectură și limbaj.

Ei bine, mare mi-a fost uimirea să găsesc într-un orășel de 35.000 locuitori două palate care s-ar încadra perfect în orice mare oraș european și alte câteva zeci de case mici și cochete, bine puse în valoare arhitectural care au un parfum al vremurilor burgheze în care frumosul era (cel puțin) la fel de important ca și utilul.

Apoi, pe străzi lăturalnice... am văzut și case triste... părăsite de oameni și / sau resurse de a fi întreținute pe măsura eleganței lor discrete.

Hotelul în care am locuit e denumit cu tâlc: Gondűző - cel care alungă grijile. Așa a și fost: personalul a fost atât de grijuliu încât șederea noastră a fost griji.

Se spune despre secui că au o gândire întortocheată. Ani de zile nu am înțeles la ce se referă acest lucru până nu am descoperit faptul că la temelia fiecărui lucru pe care îl realizează este pusă o intenție clară. Cine s-ar fi gândit la o denumire atât de ingenioasă și atractivă pentru un hotel?! Sau... cine s-ar fi gândit să-și promoveze cultura cultă într-un restaurant pe care îl denumește după o poezie?! Pe strada József Attila s-a deschis un restaurant care poartă denumirea celebrei sale poezii A jámbor tehén (Vaca blândă)...

Poate... de aș fi stat mai mult... mi s-ar fi rostit înțelegerii multe alte rânduieli uzuale locului... dar nepătrunse de privirea trecătorului grăbit...