CARMEN VASILE

Poeme de zile şi nopţi Poeme de soare şi stele Poeme de foc timid, tăinuit de pulberi cenuşii Poeme de vânt rătăcit prin tristeţi Poeme de soare tihnit, prea depărtat, prea obosit pentru a-şi mai aşterne dogoarea pe pustiuri Poeme de abis ce dureros desluşeşte scânteietoarea limpezime a adâncurilor * M-am aşezat în faţa focului şi l-am gustat cu ochii, cu părul, cu gândul amar al trecerii, cu faţa pe care şi-au scris oamenii faptele şi visele, cu palmele, cu sânii, cu coapsele, cu pământul impregnat de urma paşilor mei, şi iar cu ochii, cu părul, cu faţa pe care şi-a desenat soarele îndepărtarea şi mistuirea. * şi m-am cutremurat în tăcere... * Apoi, mi-am chemat fiul din zare l-am adăpat, l-am sărutat pe creştet, mi-am spălat mâinile în părul lui şi l-am încredinţat adierii de seară. * Şi am dansat de durere dansul spasmodic al facerii şi risipirii facerii, al găsirii şi pierderii şi regăsirii, al febrei de a fi aevea în