CARMEN VASILE

o piatră... sub soare... într-o zi de lună nouă... ce-ți cercetează viguros mintea și inima... vorbele și faptele... pare a șopti misterios: „iubește cu serenitate de o parte și de alta a pragului vieții”...  

  Precum în viață... marile iubiri sunt dincolo de zona de comfort... dincolo de timp... dincolo de spațiu... dincolo de propriile limite... câteva minute de grație... o eternitate de viețuire...  

  Ce altceva te-ar putea motiva să trudești cărările montane decât iubirea... Și cât de diferită este ea pe fiecare potecă... pe fiecare vârf... pe fiecare vale... în fiecare anotimp... Parcă mai ușor se revelează și personalitatea fiecărei zile în dragul Retezat. Tot acolo... sus... aproape de cer... sufletul se poate regăsi în magnifica respirație a orizontului... Lacul Ștevia și vârful Retezat... doi prieteni precum Bucura și Peleaga... poate că Nichita Stănescu a viețuit ceva asemănător când a scris: „Ce bine că ești, ce mirare că sunt / două cântece diferite, lovindu-se, amestecându-se / două culori ce nu s-au văzut niciodată / una foarte de jos, întoarsă spre pământ, / una foarte de sus, aproape ruptă / în înfrigurata, neasemuita luptă” Când intenția e pură... întreg Universul conspiră la realizarea ei... Am ajuns pe Vârful Bucura 1 fără să ne fi propus acest traseu... dar sufletul meu... tânjea de ani buni la această culme... Minute întregi îmi răsuna în minte învățătura din Alc

  Da... am ajuns și în Băile Herculane... Și... ca tot omul drumeț... ne-am așternut pe făcut poz(n)e... Impozanta statuie a lui Hercule respectă normele de frumusețe masculină stabilite de grecii antici: musculatură proeminentă... falus minion... motiv de delectare pentru domnii musculoși dar... a căror constituție nu se încadrează în estetica elenistică... au zâmbit (mai mult sau mai puțin) și doamnele... Am fotografiat flori... De ce să rămân cu amintirea clădirilor dărăpănate?... Am promis că mă voi întoarce... Sper să mă pot ține de cuvânt. Prea e frumoasă și afectuoasă herghelia. Merită o zi din viață pentru o plimbare călare prin zonă...

  Gândurile stau pe loc... Nu e loc de meditație când adrenalina se varsă în sânge cu repeziciunea valurilor lăsate în urmă de bărcile cu motor... Uimire... bucurie... apoi... poate... timp de contemplare... Pământ și apă... două forțe colosale... Undeva... în depărtare... îmbie spre navigare... o deschidere... O îmbrățișare se deschide în vis înainte de drum... o mare iubire ce pare a pluti în derivă... așteaptă curentul propice...

Îmbrățișând nobila cale de la Cetatea Colț spre Vârful Retezat... Mai mult decât bucuria regăsirii... este liniștea (re)aflării Acolo...  acel sentiment viu ce susură precum părăul de munte... acel spațiu ce șoptește taine atât de bine cunoscute prin paserile ceriului și foșnetul codrului... prin aroma reavănă și suculentă ce mustește a forțe de viață...   Cetatea... atât de impresionantă și pentru Jules Verne azi privește în liniște spre vale... uneori... un fior de moarte se strecoară de pe zidurile frisonate de atâția pași curioși... dar pre puțin dispuși spre compasiune... Pentru câteva momente Vârful Retezat ni s-a arătat prin pătura norilor... E uluitor... dar... e cât se poate de firesc...  precum o mare iubire ce-și croiește drum prin timp și spațiu  doar pentru a atinge sufletul drag cu o caldă undă... Împletire de timpuri Împletire de substanțe uneori păsările au trup de carne... alteori de piatră... uneori... castelul pare ctitorit în Ev mediu... alteori... pare a fi acolo d

Sunt zile... poate binecuvântate... în care se împletesc firesc destine... timpuri... spații... și se așează ușor pe retina sufletului spre liniștită amintire de apus frumos și bun... În ținuta fascinantă oferită de Mariana Scubli  în magnificul decor pe care îl oferă apusul în natură totul își găsește locul pământul și cerul respiră același suflu tainic precum omul și dragele ființe văzute și nevăzute... Bucurie în mișcare... După alergare și joacă și îmbrățișări și... multe, multe recompense... Sisi mai cere o îmbrățișare șugubeață... Avem multe seri petrecute deja în anul de când putem spune că am un cal și calul meu are un om... Fiecare asfințit contemplat împreună este o comoară... În spatele scenei aparatului de fotografiat al lui Maria Scubli... telefonul mobil surprinde Bucurie în mișcare & Bucurie în contemplare...  

Uneori... fericirea vine spre tine, te îmbăiază ghiduș cu senzații pe cât de simple... pe atât de memorabile... Ei... cei despre care spunem că nu cuvântă... nu au nevoie de cuvinte... ei vorbesc cu toată ființa lor... ei... ni se încredințează total, trup și suflet, chiar dacă știu că pentru noi, cuvântători, sunt... uneori... doar o opțiune...  Acel moment în care un cal decide, în totală libertate, să te urmeze... te face să pășești înainte cu încredere și forță sufletească înzecită... simțindu-i răsuflarea caldă și sufletul blând în unda spatelui tău... E așa... de fiecare dată... cu și fătă sesiune foto... cu și fără costume... E atenția, bucuria, curiozitatea cu care ne întâlnim... eu și calul meu...  

Uneori... visele atât de demult visate încât moțăie anchilozate în uitare... prind viață cu o vigoare surprinzătoare... Da... s-a întâmplat ca... după ani buni de tânjeală... să ajung pe Toaca... Sufletul cunoștea chemarea / ochii și picioarele se minunau de Măreția sa... Privilegiu... De câte ori... de câte ori pășim în tainițe fără să știm de ele... Precum darul vieții... privilegiul este revelat după o bucată de vreme... poate... Spațiul și Înaltul Înflăcărează sufletul și-i dă ghes să-și amintească de propriul înalt  colmatat de nerozia aflării în lumea cea mică... * Lumina lui Dogorel reglează lin respirația nobilei pietre  ce ne-a îngăduit ca așternut în prima noapte petrecută sub cerul liber sub miraculosul spectacol cosmic... brăzdat aleatoriu de câte o perseidă...  Cascada Duruitoarea ne alină / alintă oboseala trupului și duhului cu prospețime serios mlădioasă... Precum mai toate lucrurile cu adevărat semnificative viețuite... Toaca își revelează măreția și forma doar după ce

Visuri... de demult visate se aștern surprinzător de vii pe potecile Ceahlăului... Muntele ne rabdă pe toți... în liniște... Vechile șoapte de mister își ațin curgerea undeva... într-o inimă nevăzută... ce pulsează aproape imperceptibil dincolo de bucurie și tristețe... dincolo de dorințe... dincolo de nevoi și valori ce macină atâtea cugete de oameni... Uneori... pare că râde... nu pentru că ar fi bucuros... ci pentru că suntem noi... cam nătângi în râvna noastră de a ne cățăra pe el... și de a-l căuta acolo unde... nu e...