06 January 2022

Dar de Epifanie / Dar din dar se face rai...



Părea... părea că cel mai inteligent lucru pe care îl am de făcut pe ziua de azi este să mă resemnez cu perspectiva cerului acoperit de nori și a ploii... nici prea calde, nici prea reci... nici prea abundente, nici schematice (dacă o ploaie poate fi schematică). Da, a fost o ploaie matinală discretă și blândă... poate un pic conștiincioasă. 
Mi-am spus: acesta este botezul tău din acest an
Cu toată admirația pentru cei ce se aruncă în apele râurilor pentru a scoate crucea... eu privesc spectacolul lumii dintr-un colțișor mai liniștit de suflet.
Orice ar fi, la izvorul Sf. Ioan tot mă duc după apă - am hotărât cu fermitate în timp ce mă înfofoleam cu straturi, straturi apărătoare de apă și vânt.
Și-am pornit!
Pe drum am mai adunat două suflete prietene spre marea escapadă în natură... poate ca să fim și noi trei precum Regii - Magi pe care îi celebrează azi unele curente christice...
Dar... BAAAAAAM: soare la orizont! WAAAAAAAW!... și mai multe interjecții din aceeași gamă...
Am schimbat traseul, am condus ca o tigresă (vine anul tigrului deci... ne conformăm vocabularul)... și... iată-mă / ne în fața unui nou apus splendid...
Tot un fel de Epifanie... așa pentru oameni mai mărunței... dar care se bucură din tot sufletul de marele spectacol cosmic...
Mulțumesc!


Oare de câte picături de apă este nevoie pentru un botez?
Pare că... toată zarea și valea, cu turme și dulăi, cu preumblări de oameni și zboruri sporadice de păsări, cu sate și păduri...
încap într-o singură picătură
ce se ține suav dar zdravăn de mugurele ce va să fie o nouă creștere într-o nouă primăvară...
Oglindire poetică sau fizică fractală?...  


Este ceva misterios în drumurile smerite...
E o poveste a pașilor tăcuți sau zglobii dar măsurați cu măsura contemplării omului și nu a instrumentelor performante de navigație (pe care, de altfel, le folosesc cu mare frenezie).
Este și un dor - fuior... ceva din viitor... ca o promisiune: uite, pe aici aș putea să mă plimb și eu la un moment dat; ce bine-mi șade pe acest ipotetic drum; și mă înseninez căci îmi pot întrezări viitorul...
Parcă pașii capătă sens iar viața trăită cu sens este una frumoasă și bună... ne spun psihologii, filosofii și teologii...
Desigur că am apucat-o, iar, pe arătură... adică pe drumul inventat sau autoinventat pas după pas, copac după copac, baltă după baltă, subiect foto după subiect foto...


Darul zilei!
Da, pot scrie, în 6 ianuarie 2022: a șasea zi cu soare din acest an!
Dar a fi mult prea profan și nesemnificativ în fața grandiosului eveniment...
Mai mult decât cuvintele... poate spune liniștea...
Privește!


Pași liniștiți, ușori...
Apoi... stop... trebuie să privesc în dreapta... 
Doi copaci se arcuiesc în „v” iar cerul îi acoperă delicat cu luminozități discrete, întrezărite doar în semiobscurul înserării...
Retina îmbuibată de nuanțe trimite mai departe, sufletului, blânda mângâiere de netimp...
În tot acest timp Strava îmi măsoară performanțele atletice...


Undeva, într-un crepuscul, un copac se privește liniștit în luciul apei...
Cerul pare prea preocupat de fapte de devenire doar de el știute însă ochiul de apă îi savurează fiecare nuanță, fiecare unduire. Poate că își recunoaște esența înălțată... poate ființa sa dată pământului contemplă cu dor îmbrățișarea cu ființa sa dată cerului...
Apa...
Apa din mine se bucură și ea... poate...


La steaua care-a răsărit e-o cale-atât de lungă...
La doar câteva minute după ce soarele ne uluia cu cele întâmplate între cer și pământ undeva în îndepărtata linie a orizontului... o stea se revelă vederii noastre între două văluri de nori...
E atât de clară, atât de precisă... dar nu... nu e rece chiar dacă o înveșmântează tonuri de albastru catifelat sau strălucitor cum doar cobaltul știe să scânteieze.
Uite, mai e una... încă una... spectacolul nopții abia acum începe: este magic...
Închid portiera și pornesc spre casă. 
Lumea este din nou călduță, mică și guralivă dar... acolo... undeva... departe... este și un pic de acasă pentru sufletul meu...

05 January 2022

Despre prietenie și perspectiva inversă

M-am împrietenit cu ideea de a avea parte de zi cu soare și în plimbarea de azi.
Un sentiment dezolant a început să-mi roadă sufletul văzând din habitatul de beton numit civilizație (locuiesc într-un smart city de prestigiu, de fapt două) cum nori grăbiți se îmbulzesc frenetic deasupra capetelor noastre.
Pentru câteva minute raze solare intense și-au lansat salutul asupra noastră apoi... s-a lăsat cenușiul.
La urma urmei e o zi de lucru oarecare. Oamenii au început să se trezească din mahmureală și / sau letargie dar încă nu au apucat să prindă chef de a face ceva măreț în viața lor (mă refer la cei pe care i-am văzut pe stradă mișcându-se domol, ușor îngândurați de parcă ar fredona replica Cetățeanului „nu mă zgudui că amețesc”).
Un gând năstrușnic mi-a trecut prin minte în timp ce mă pregăteam de drum: voi goni eu după soare - rezervorul e plin, hărțile meteo actualizate... hai la drum mi-am zis!
Și-am pornit!
Am oprit, totuși, la locul știut... doar de dragul de a saluta...
Mi-a venit în întâmpinare ciobanul patruped cu un aer deja familiar. Ne-am salutat cum se cuvine: din priviri, apoi din sunete, apoi din mișcări urmate de verificarea atentă a odorurilor. Atingerile la final când și-a cuibărit corpșorul lângă al meu.
Am urcat împreună pe culme și am contemplat zarea. De aici... se vede soarele... ce ușurare...
Am mai întâlnit doi oameni: un orășean și o săteancă. Orășeanul visa o casă la țară, în mijlocul naturii, departe de zumzetul continuu al civilizației / săteanca visa o viață confortabilă de doamnă departe de mirosurile animalelor și noroaie... Ciudați sunt oamenii mari, mi-aș fi zis de eram Micul Prinț. Le-am zâmbit doar și am luat aminte... 

Mergi unde-i neumblat
Vezi ce-i de nevăzut
și ești pe drumul bun...
Ce cântecel simpatic mi-a trezit unda memoriei.
I-am urmat sfatul și m-am avântat în pădure... uneori urmând potecile... alteori doar libera simțire până am ajuns la veselul fuior de apă...
O bucurie spontană s-a dezlănțuit ca un foc de artificii: în fața ochilor și sufletului se prelingea viu, curat și proaspăt apa pe care ai putea să o și mănânci.
Și m-am întors...
Și n-a mai fost nevoie să alerg după soare... căci m-a găsit el pe mine... poate că m-a recunoscut după bucurie...
Mi-am amintit cum, cu mulți ani în urmă, poate 12, îl invocam adesea pe Debashis Chaterjee care a dezvoltat o filosofie de viață în jurul gândului poetului David Wagoner: stai liniștit, pădurea știe unde ești (Stand still. The forest knows where you are).
Am privit îndelung în zare...
Când contempli mult doar soarele... pământul pare întunecat, atât de întunecat încât ochii nu mai fac distincție între forme și culori...
Când contempli mult doar pământul soarele pare strălucitor, atât de strălucitor încât e dureros să-ți ațintești ochii asupra sa...
Dar... dacă privești linia orizontului... poți vedea cum... pământul devine chiar mai luminos decât văzduhul sub precisa, clara, delicata atingere a razelor albe... 
Noi, oamenii suntem atât de preocupați să mergem pe potecile noastre...
în timp ce ei, copacii urmează doar calea înaltului...
E liniște în pădure... o liniște care așteaptă primăvara...


Tango,
desuet... nud... umed... ușor șifonați de vârstă... 
doi copaci și-au împletit destinele și crengile dinamic, impudic, minunat de sincer și firesc...

Cu vâscul la inimă și suflet... s-a întâmplat ca azi... să și păstoresc un țâr de timp mioare...
Mielușeii și-au făcut gașcă și alergau zbenghii pe dealuri apoi behăiau din toți rărunchii după mamele lor când i-a ajuns din urmă foamea iar oile behăiau neliniștite după ordraslele zburdalnice. Tot un fel de ambuteiaj sonor... Câțiva berbeci au început a mă măsura din priviri cu atenție de au șanse ori ba într-o eventuală confruntare dar nu s-au aventurat... poate știau că m-am pus bine cu cei cinci minunați mioritici ce stau de pază...


04 January 2022

Caligrafii solare

 04.01.2022. A patra zi cu soare

Fotografia = scrierea cu lumină...
Azi am ieșit să privesc nuanțele de lumină. Prea ne-am obișnuit să privim nuanțele de culori și clar-obscururi. Cum ar fi să facem diferența dintre o strălucire caldă și una rece, dintre o luminozitate generoasă ce deschide spațiul și una ternă, dintre bulgării pufoși de aur ce plutesc în eter și zglobiile steluțe argintii... și mai câte și mai câte?...
Cum ar fi să ne măsurăm semenii după lumina din ochi și suflete și nu după sumbrele umbre?...

Omule, ieși în fiece zi și zâmbește la Soare...
Zâmbește cu toată fața, cu tot sufletul, cu toată viața...
Iar de va fi să sufle vântul, căci pe culme vântul suflă mereu mai tare, cu atât mai bine căci zâmbetul soarelui se va fi fost impregnat și mai profund în ființa ta iar truda ta va fi dăruită celor patru zări...

O altă zi, o altă poveste de doi...
Undeva, pe o pajiște păscută de mioare... silueta a două tufe ce se bucură împreună de viață se profilează pe ecranul cerului proaspăt curățat de vânt și ploaie și înnoitul an... 

Dacă Iubirea ar putea fi pictată... 
poate că ar fi precum îmbrățișarea soarelui ce se revarsă în căldură și luminozități discrete, 
atât de fine încât pătrund cu ușurință până în cel mai tainic lăcaș al inimii...

De-ar fi doar el, mesteacănul... ar fi o frumoasă poveste depănată ca un străvechi fuior...
De-ar fi doar el, cerul... ar fi o reconfortantă meditație Zen...
Dar sunt doi... împreună, două singularități magnific întrețesute..

Poate... poate că norii sunt gestualitatea soarelui...
Poate că... Sufletul Pământului ni se revelează prin caligrafii... solare plămădite cu nori...
Focul ce scrie pe Pământ cu Apă...

Undeva, în orizont căldarea unui deal se îmbie clar vederii...
Mioarele pasc nestingherite în apropiere, oamenii forfotesc frenetic în vale...
Ce știu ele?... Ce la pasă lor?...
Dar soarele ce-mi stă în spate îmi cunoaște gândul...

Poate că bătrânul copac locuit de vâsc 
și-a pregătit zeci de ani aplecarea pentru acest magnific salut al soarelui...
sau, poate, și-a încovoiat spinarea de prea multe reverențe pe parcursul timpurilor...
Ce privilegiu să pot contempla misterioasa întâlnire...

03 January 2022

Aflarea împreună

O fereastră de timp a fost vizibil soarele...
Întâlnirile importante, cu adevărat importante... se cer a fi planificate.

Două variante de doi...
De atâtea ori am trecut printre ei în plimbările mele... abia azi m-am întors instant și i-am văzut în îmbrățișare intimă pe cei din stânga și în prietenie statornică fraternă pe cei din dreapta.
Cât de minunate sunt toate ființele care ființează împreună, cu esențe similare dar în propria lege de creștere.

Precum în Cer așa și pe Pământ...
Undeva... la linia orizontului, unde se împletește în percepția retinei ceea ce coboară cu ceea ce urcă în perfectă armonie... sufletul poate respira ușurat purtat în unda de acasă...

O misterioasă bucurie străbate sufletescul din moment ce fiecare zi crește în lumină: 
solstițiul de iarnă este depășit!
Azi, prietenul meu copac a venit în întâmpinarea trăirii mele 
oferindu-mi vederii muguri pentru noul an...

Pas după pas, potecă după potecă
în timp ce-mi antrenam corpul să meargă doar cu picioarele, lăsând trunchiul și mâinile libere,
impulsul de a imortaliza imaginea ce se așterne în față s-a developat ulterior a fi plin de sens:
uite, drumul de jos... își găsește continuare în drumul de sus...
„There is so much magnificence” se fredona ca de la sine, din senin melodia de mult ascultată...

Întrepătrundere / intimitate / echilibru în doi / susținere reciprocă...
Am stat mult cu el / ei... privindu-i cu admirație...

Sunt atât de frumoase potecile...
poate pentru că poartă ecoul prezenței unui prieten călător...
Totuși... (și) în noul an... îmi fac propriile poteci... cu blândețe... liniște... și bucuria de a fi împreună cu suflete prietene... 

02 January 2022

Cu soarele pe cale


E o zi de Duminică... a doua zi a anului 22 din mileniul II...
Dacă e 2... e apă mi-am zis... și am pornit spre lac...
Ce mai forfotă... ce mai bucurie... s-au trezit oamenii în anul nou și au ieșit la plimbare. Spațiul s-a umplut de chiote de copii și trăncăneli de mămici și tătici... până și câinii scăpați dintre betoane se unduiau a bucurie în continuarea balansului cozii.
Am stat îndelung pe malul lacului înainte de a face prima poză... Da... era atâta căldură în eter încât se putea sta jos pe iarbă... Era atâta căldură încât nici anotimpul nu mai era cert în localizarea mea temporală... poate că Natura inventează un nou anotimp de iarnă... unul în care soarele ne învăluie în raze aurii...
Unde a dispărut lumina clar-scânteietoare a ceea ce știam noi că este iarnă?
Unde a dispărut senzația-sentiment de înfofolire de retragere în propriile straturi protectoare în fața unui aer sclipitor dar revigorant de rece?
E bine... e bine să poți poposi fără fiori pe creasta anului...
E înduioșător... aproape până la lacrimi... să poți avea sentimentul că ești acasă în lume... 


Cerul scăldat de soare, iarba scăldată de soare, copacii scăldați de soare, oamenii scăldații de soare... cu toții suntem mai frumoși când soarele strălucește pe suprafețele noastre... cu toții suntem mai buni când căldura solară radiază din sufletele noastre...


Cu mulți ani în urmă căutam frenetic perfecțiunea...
Uneori se întâmplă să mă surprindă cu simplitate și farmec...
Atunci lumea e lume și oamenii oamenii...
Atunci e pace...


Am petrecut o vreme de timp cu vâscul...
Își schimba culoarea în fața ochilor și aparatului: ba era verde crud și alb imaculat când îl țineam spre pământ, ba era negru precum figurinele din teatrul umbrelor când îl țineam spre cer. Am ales scena în care era auriu... străbătut fiind de razele solare...


Privirea se așează cuminte undeva dincolo de cele trei pământuri...
Inima și plămânii se îmbibă liniștit cu singularitatea moment în nuanțe saturate...
E loc sub Soare... 

01 January 2022

Un nou început


O nouă zi / un nou an / un nou zâmbet...
De ce?
Pentru că e soare... e lumină caldă... e aer mustind a sevă de un nou început...

Da... am stat sub vâsc...
Chiar mai mult... am privit cum dansează în adierea de cumpănă de vremi...
Iar dansul... se transformă în caligrafie... iar caligrafia în Eu-ritmie...

Revedere...
cu dorul sufletului de înalt...
ce ușurare,
ce îmbucurare,
gândul că el... a fost acolo mereu...
clar și radios...
Prieten drag, dor de înalt, tovarăș de drum,
Să purcedem în noul an, 
împreună, 
inspirându-ne / respirându-ne
pentru a ști că ne suntem aproape...

Soarele că strălucea,
Pământul că-l picta,
Zarea o lărgea,
Viață că-i dădea...

Împreună pe cale...

Caninul cu blana de soare
Lipitu-sa de sufletul și fața mea
Spre blândă alintare...