CARMEN VASILE

Părea... părea că cel mai inteligent lucru pe care îl am de făcut pe ziua de azi este să mă resemnez cu perspectiva cerului acoperit de nori și a ploii... nici prea calde, nici prea reci... nici prea abundente, nici schematice (dacă o ploaie poate fi schematică). Da, a fost o ploaie matinală discretă și blândă... poate un pic conștiincioasă.  Mi-am spus: acesta este botezul tău din acest an !  Cu toată admirația pentru cei ce se aruncă în apele râurilor pentru a scoate crucea... eu privesc spectacolul lumii dintr-un colțișor mai liniștit de suflet. Orice ar fi, la izvorul Sf. Ioan tot mă duc după apă - am hotărât cu fermitate în timp ce mă înfofoleam cu straturi, straturi apărătoare de apă și vânt. Și-am pornit! Pe drum am mai adunat două suflete prietene spre marea escapadă în natură... poate ca să fim și noi trei precum Regii - Magi pe care îi celebrează azi unele curente christice... Dar... BAAAAAAM: soare la orizont! WAAAAAAAW!... și mai multe interjecții din aceeași gamă... Am sc

M-am împrietenit cu ideea de a avea parte de zi cu soare și în plimbarea de azi. Un sentiment dezolant a început să-mi roadă sufletul văzând din habitatul de beton numit civilizație (locuiesc într-un smart city de prestigiu, de fapt două) cum nori grăbiți se îmbulzesc frenetic deasupra capetelor noastre. Pentru câteva minute raze solare intense și-au lansat salutul asupra noastră apoi... s-a lăsat cenușiul. La urma urmei e o zi de lucru oarecare. Oamenii au început să se trezească din mahmureală și / sau letargie dar încă nu au apucat să prindă chef de a face ceva măreț în viața lor (mă refer la cei pe care i-am văzut pe stradă mișcându-se domol, ușor îngândurați de parcă ar fredona replica Cetățeanului „nu mă zgudui că amețesc”). Un gând năstrușnic mi-a trecut prin minte în timp ce mă pregăteam de drum: voi goni eu după soare - rezervorul e plin, hărțile meteo actualizate... hai la drum mi-am zis! Și-am pornit! Am oprit, totuși, la locul știut... doar de dragul de a saluta... Mi-a v

  04.01.2022. A patra zi cu soare Fotografia = scrierea cu lumină... Azi am ieșit să privesc nuanțele de lumină. Prea ne-am obișnuit să privim nuanțele de culori și clar-obscururi. Cum ar fi să facem diferența dintre o strălucire caldă și una rece, dintre o luminozitate generoasă ce deschide spațiul și una ternă, dintre bulgării pufoși de aur ce plutesc în eter și zglobiile steluțe argintii... și mai câte și mai câte?... Cum ar fi să ne măsurăm semenii după lumina din ochi și suflete și nu după sumbrele umbre?... Omule, ieși în fiece zi și zâmbește la Soare... Zâmbește cu toată fața, cu tot sufletul, cu toată viața... Iar de va fi să sufle vântul, căci pe culme vântul suflă mereu mai tare, cu atât mai bine căci zâmbetul soarelui se va fi fost impregnat și mai profund în ființa ta iar truda ta va fi dăruită celor patru zări... O altă zi, o altă poveste de doi... Undeva, pe o pajiște păscută de mioare... silueta a două tufe ce se bucură împreună de viață se profilează pe ecranul cerului

O fereastră de timp a fost vizibil soarele... Întâlnirile importante, cu adevărat importante... se cer a fi planificate. Două variante de doi... De atâtea ori am trecut printre ei în plimbările mele... abia azi m-am întors instant și i-am văzut în îmbrățișare intimă pe cei din stânga și în prietenie statornică fraternă pe cei din dreapta. Cât de minunate sunt toate ființele care ființează împreună, cu esențe similare dar în propria lege de creștere. Precum în Cer așa și pe Pământ... Undeva... la linia orizontului, unde se împletește în percepția retinei ceea ce coboară cu ceea ce urcă în perfectă armonie... sufletul poate respira ușurat purtat în unda de acasă... O misterioasă bucurie străbate sufletescul din moment ce fiecare zi crește în lumină:  solstițiul de iarnă este depășit! Azi, prietenul meu copac a venit în întâmpinarea trăirii mele  oferindu-mi vederii muguri pentru noul an... Pas după pas, potecă după potecă în timp ce-mi antrenam corpul să meargă doar cu picioarele, lăsând

E o zi de Duminică... a doua zi a anului 22 din mileniul II... Dacă e 2... e apă mi-am zis... și am pornit spre lac... Ce mai forfotă... ce mai bucurie... s-au trezit oamenii în anul nou și au ieșit la plimbare. Spațiul s-a umplut de chiote de copii și trăncăneli de mămici și tătici... până și câinii scăpați dintre betoane se unduiau a bucurie în continuarea balansului cozii. Am stat îndelung pe malul lacului înainte de a face prima poză... Da... era atâta căldură în eter încât se putea sta jos pe iarbă... Era atâta căldură încât nici anotimpul nu mai era cert în localizarea mea temporală... poate că Natura inventează un nou anotimp de iarnă... unul în care soarele ne învăluie în raze aurii... Unde a dispărut lumina clar-scânteietoare a ceea ce știam noi că este iarnă? Unde a dispărut senzația-sentiment de înfofolire de retragere în propriile straturi protectoare în fața unui aer sclipitor dar revigorant de rece? E bine... e bine să poți poposi fără fiori pe creasta anului... E înduioș

O nouă zi / un nou an / un nou zâmbet... De ce? Pentru că e soare... e lumină caldă... e aer mustind a sevă de un nou început... Da... am stat sub vâsc... Chiar mai mult... am privit cum dansează în adierea de cumpănă de vremi... Iar dansul... se transformă în caligrafie... iar caligrafia în Eu-ritmie... Revedere... cu dorul sufletului de înalt... ce ușurare, ce îmbucurare, gândul că el... a fost acolo mereu... clar și radios... Prieten drag, dor de înalt, tovarăș de drum, Să purcedem în noul an,  împreună,  inspirându-ne / respirându-ne pentru a ști că ne suntem aproape... Soarele că strălucea, Pământul că-l picta, Zarea o lărgea, Viață că-i dădea... Împreună pe cale... Caninul cu blana de soare Lipitu-sa de sufletul și fața mea Spre blândă alintare...