Skip to main content

Posts

Epifanie

Azi este despre ceruri și ape... Timp de Epifanie... Ziua începe agale... somnolentă... Soarele împresoară camerele cu luminozitate aurie... Ne mișcăm lent... gândim lent... vorbim parcă în șoaptă... Corpurile se mișcă prin eter cu greutatea moale-voluptoasă a unei pături pufoase proaspăt spălate dar nestoarse. Cerul e brăzdat de nori răzleți și de dangătul sonor-insistent al clopotelor. E ceva frumos, așezat, profund și melancolic în toată atmosfera. Pășim prin locuri vechi cu priviri noi și vorbe cumpătate. Doar vântul încearcă din timp în timp să se joace cu pălăriile noastre. Poate că suntem prea sobrii pentru impulsurile sâcâitor-jucăușe cu care zburdă, precum un mânz năstrușnic, printre locuri și timpuri.  E momentul unei decizii: aventura savuroasă sau iubirea responsabilă...  
Recent posts

Despre noroi, devoțiune și... frumusețe...

Dimineața... pe când încă nici soarele nu e trezit... plouă... Prognoza spune că va ploua toată ziua... Am de ieșit în oraș. Fac câțiva pași gândind că mă pot strecura printre picuri. Dar... nu, nu, nu... fac cale întoarsă după umbrelă. Of... acum se vor uda hainele și pantofii... Mă înseninez: tot e mai bine să mă întorc după umbrela pe care am pus-o de colo, colo dar încă nu am folosit-o în acest sezon, decât să curăț minute în șir parbrizul. Gândul șugubăț, pus pe ghidușii media îmi dă brânci să fac un sondaj pe FB cine ar prefera umbrela și cine curățatul mașinii înghețate la 7 dimineața. Pornesc motorul molcom. Muzica simfonică inundă habitaclul ca o îmbrățișare blândă. Mă îndrept spre o întâlnire la fel de plăcută. Pe drum mintea mă transportă instant la herghelie. Oare cât de mare este noroiul? Oare cât de tare va ploua după-amiaza? Cum ar fi să nu mă duc azi? Dar i-am promis... Of, suflețel drag, sigur mă așteaptă. Cum să mă îmbrac / înfofolesc? Și dacă... totuși... nu mă duc a...

Soare... nuanțe și... ghidușii...

Liniștea din mijlocul vacarmului

  La cumpănă dintre ani... Oamenii se bucură în lumea strălucitoare a orașului... Plugușorul se pornește și trosnește și pocnește... Sissy tresare la fiecare bubuitură ce-și croiește drum prin eter până în lumea așezată a liniștii... Urechi lungite de ciuleală, ochi sclipitori de scrutare intensă a nevăzutului... musculatură încordată până la ultima fibră... îmi picură în vene fiorul înghețat al pericolului. Mă opresc cu fermitate și blândețe. Acesta e momentul - mi-am zis - să învățăm ceva nou: de mii de ani oamenii alungă timpul învechit cu zgomote asurzitoare... hai să ne eliberăm de demonul fricii cu forță sufletească blândă! Îmi relaxez postura, las umerii jos, îi dau timp să mă imite. Aștept... Cu gesturi timide și ezitante îmi urmează exemplul și își lasă capul jos. Îi tremură piciorul: ar vrea să fugă din fața pericolului dar rămâne... rămâne cu mine... Pășim înainte... încet... calm... recâștigându-ne liniștea cu trudă aproape la fiecare pas... În ultimele sale ore, spirit...