CARMEN VASILE

- De ce ai venit pe pământ? - mă întreabă ferm Îngerul. - Ca să găsesc iubirea dintre oameni! - am răspuns cu gândul și cu sufletul, recunoscând măreția și simplitatea momentului... amintindu-mi cât de mult m-am străduit cu ani în urmă să aflu acest răspuns... la care întrebarea venea, mereu din aceeași direcție, cu aceeași „voce” dar cu nuanțe și formulări diferite... în contexte neașteptate. - Și... ai găsit-o? - a continuat pe același ton. - Nu am răspuns... dar lacrimile... lacrimile au pornit instant... fără să îmi dau seama... fără nici o undă de trăire... fără nici un suspin... Abia după ce toată pielea era scăldată în lichidul sărat... s-a schimonosit și fața ca-ntr-o grea penitență... - Dar... dar... am găsit-o uneori licărind, ca o fata morgana, când într-un suflet... când într-altul, când într-un loc... când într-altul... și nu mă refer la pasiuni deșarte sau fantasme, nici la trăiri personale sau așteptări egoiste, ci la acea Iubire despre care amândoi știm cum trebuie să f...

Undeva... sus... pe buza de pământ a malului Crișului... privesc... la început nedefinit, precum dispoziția vremii... apoi... din ce în ce mai clar la apa pe care o priveam adesea și în copilărie... Pe atunci îmi mișca sufletul... acum... îmi mișcă memoria și gândirea scrutătoare... Suntem aceleași... totuși diferite amândouă... înconjurate - de-un mal și altul - de mici gospodării zgomotoase și mari singurătăți tăinuite... Mă plimb lângă copacii care par atât de firavi în comparație cu cei din munți... dar... care își amintesc de mine, gândurile... lecturile... frământările mele de zeci de ani... pe care... surprinzător... mi le dăruiesc azi înapoi... adăugând și un sens pe atunci nevăzut... și un înțeles... pe atunci nedeslușit...  În seara asta... natura mă contemplă pe mine... și mă revarsă propriei înțelegeri... Acum e clar... Se aprind... într-o sincronizare perfectă și becurile... Sincronicitatea are un rafinat  simț al umorului...    Mi-l aduce și pe pescarul...

Dinamism... acesta este cuvântul cheie al momentului. Credeam că îmi voi putea mobiliza corpul, încă ușor febril, să fac o plimbare în forță prin pădure pentru a onora impulsul sferei Spiritelor mișcării... S-a întâmplat, însă, ceva și mai spectaculos: dinamica dintre interior și exterior, dintre impuls și disciplină, dintre reacție și decelare... toate acestea la abia 12 Km de locul natal... Între sus și jos, stânga și dreapta - eu și herghelia... Între interior și exterior - eu și cuvântul... Părea că lumina zilei și-a încheiat socotelile cu noi. Caii mai rumegă, cu ochii bulbucați de plăcere, ovăzul și suplimentele nutritive. Câteva rafale de picături de ploaie purtate repejor de un vânticel grăbit ne biciuie obrajii și ne pun pe picior de plecare. De ar fi babe cârcotașe, cele trei iepe ar cleveti despre oamenii lor că sunt cam netoți... de se feresc așa de noroaie și ploi... Taman în mijlocul gâlcevei nerostite... un flash puternit îmi atrage privirea... În mijlocul cuverturii des...

Undeva... un suflet pur... mă așteaptă cu iubire pură... Cât de motivantă e iubirea... acea iubire care e dincolo de pasiune... dincolo de compasiune... Lucrează în și între ființe... dă formă comportamentelor și bolții cerești... Da... înclin să cred că feeria celestă din această seară este expresia sau / inspirația pentru misterul întrețesut între cele văzute și nevăzute... E liniște în herghelie... și curiozitate... acea atenție alertă care scânteiază, parcă, din priviri... Se spune despre cai că, neavând musculatură facială, nu pot exprima emoții... dar... cine gândește așa... nu știe prea multe despre celelalte limbaje... Formele în care își preling siluetele în asfințit par atât de liniștite și molcome... dar... inimile pulsează mult mai rapid... entuziasmul pentru ceva neștiut (de mine) biciuiește invizibil sistemul nervos... mai ascuțit decât o lamă de ras... Sisi a venit în galop la mine... A adus cu ea toată herghelia... Acum e fericită... Odată cu fericirea ei crește și feri...

Da... bucuria... e un lucru serios... La fel și sănătatea. În zorii zilei mi-am amintit ce gânduri forță le dădeam studenților mei când se confruntau cu situații de criză - le spuneam: priviți copii și animalele... se îmbolnăvesc foarte repede și... se vindecă foarte repede... Am gândit cu putere sănătatea... căci... m-a scuturat din somn un frison de febră și și-a băgat gheara în gâtul meu durerea... E logic... de aș fi spus zilele trecute ce gâlgâia în mintea mea... i-ar fi durut pe alții mai rău decât pe mine... Apoi... gândul s-a îndreptat spre iapa mea, draga de ea, care mă așteaptă cu nerăbdare deja de câteva zile. I-am promis că ne revedem încurând... iar suflețelul ei... cu greu se desprinde de al meu la fiecare plecare. Cum aș putea să zac în pat și să o dezamăgesc. Așa că... până seara... m-am făcut bine! E o claritate aparte în eter dar... și un mister care face ca toată herghelia să tresară și la cel mai mic fuior de vânt. Mi-a luat exact un an să învăț să vorbesc sufleteas...

Greu, foarte greu m-am urnit din casă... dar... promisiunea e promisiune... așa că am pornit la drum. E deja întuneric... Încă îmi șovoie sufletul că nu am apucat să ajung azi la herghelie deși... soarele uneori părea că strălucește atât de provocator doar pentru mine - știi... sunt razele acelea ghidușe care par că-ți dau bobârnace până le observi. Cavalcada de telefoane și întâlniri on-line mi-a înghițit și timpul și bucuria la care meșteream cu atâta sârguință și o feream în căușul palmelor ca pe un pui pufos și firav...  Ei... dacă e prea întuneric pentru natură... hai în natura umană... După câțiva pași... îmi revine sentimentul de sine... Ce decizie înțeleaptă să ies! Sunt acasă!  Sunt în Oradea! Ceva vechi... ceva nou... la mijloc o apă... mai veche decât toate... dar mereu nouă... E noapte târzie... dar orașul e populat de oameni care se plimbă liniștiți sau se bucură de căldura revederilor. E frumos acasă! De atâtea ori pășim grăbiți pe lângă lucrurile cu adevărat imp...

E duminică... E cald... pentru o zi de iarnă...  Cele 6 grade indicate de bordul mașinii păreau comfortabile... dar... fuiorul abia perceptibil de vânt aduna parcă toată umezeala de-o parte și de alta a șirei spinării prin fermoarul deschis al gecii și o depozita în bulbi pufoși și reci în jurul degetelor despuiate. Mă închei repede, voinicește, îmi trag mănușile și gluga... și pornesc pe dealurile Clujului... atât de bine știute deja... E duminică, e prima zi de Crăciun... dar oamenii... lipsesc din peisaj... dându-i un iz de netimp... Nici tu ciripit, nici tu lătrat, nici tu behăit... doar... tăcere... Nici măcar frunzele nu foșnesc... fiind bine îmbibate de umezeală... Nu e nici ceață, nici noroi... totuși... apa atârnă în eter omniprezent... generând un spectacol fermecător de culori. Mă învârtesc în jurul propriei axe cu ochii pironiți la cer în căutarea lunii. La urcarea prin pădure se profila silueta Craiului nou. Acum... e dincolo de norii care au apărut liniștit precum o c...

  Prima noapte dintre Crăciun și Bobotează se așterne cu și în liniște peste Cluj și clujenii pe care îi cunosc. În bună pace și rânduială ne adunăm în miez de noapte pentru a aprinde lumânarea... lumina OMULUI. Seara... înainte de a ne așeza cu fața și cu sufletul în fața altarului... orașul era scăldat în lumină... în multiplele forme electrice cu care primăria amuză privirile citadinilor în fiecare an. După miezul nopții conduc atent prin orașul adormit... nu pentru a evita vreun pericol ci... pentru a fi în unda de vrajă a nopții de Crăciun...  Speram să pot face câteva poze în centru... dar... ciudat... spre deosebire de anii trecuți... în creierii nopții, atunci când și Prâslea cel voinic adoarme lângă merele de aur... miile de luminițe care împodobesc străzi, stâlpi și copaci zac înghițite de întuneric. Economie - mi-am zis. Ce să mai fotografiezi într-o noapte obișnuită? Un pic trist... un pic sărăcăcios... eterul bulevardului Eroilor purta ecoul unor tineri care, cupr...

La cumpăna dintre vremuri... în momentul în care ziua începe să crească în lumină... am ales să cunosc cu pașii un loc despre care am auzit multe dar... despre care știam puține. Așa se face că de solstițiul iernii 2022 m-am întâlnit cu oameni frumoși ai locului (iubitori de natură și muzicieni)... și am colindat (a se citi preumblat) agale, în liniștea și forfota Odorheiului secuiesc.  Prima impresie: bijuterie... Am observat de atâtea ori că amprenta unei comunități de oameni poate fi descifrată din arhitectură și limbaj. Ei bine, mare mi-a fost uimirea să găsesc într-un orășel de 35.000 locuitori două palate care s-ar încadra perfect în orice mare oraș european și alte câteva zeci de case mici și cochete, bine puse în valoare arhitectural care au un parfum al vremurilor burgheze în care frumosul era (cel puțin) la fel de important ca și utilul. Apoi, pe străzi lăturalnice... am văzut și case triste... părăsite de oameni și / sau resurse de a fi întreținute pe măsura eleganței lo...