Voind iubirea...

- De ce ai venit pe pământ? - mă întreabă ferm Îngerul.

- Ca să găsesc iubirea dintre oameni! - am răspuns cu gândul și cu sufletul, recunoscând măreția și simplitatea momentului... amintindu-mi cât de mult m-am străduit cu ani în urmă să aflu acest răspuns... la care întrebarea venea, mereu din aceeași direcție, cu aceeași „voce” dar cu nuanțe și formulări diferite... în contexte neașteptate.

- Și... ai găsit-o? - a continuat pe același ton.

- Nu am răspuns... dar lacrimile... lacrimile au pornit instant... fără să îmi dau seama... fără nici o undă de trăire... fără nici un suspin... Abia după ce toată pielea era scăldată în lichidul sărat... s-a schimonosit și fața ca-ntr-o grea penitență...

- Dar... dar... am găsit-o uneori licărind, ca o fata morgana, când într-un suflet... când într-altul, când într-un loc... când într-altul... și nu mă refer la pasiuni deșarte sau fantasme, nici la trăiri personale sau așteptări egoiste, ci la acea Iubire despre care amândoi știm cum trebuie să fie...

Răspunsul nu a fost mulțumitor. Știu asta din tăcerea severă cu care se îndepărtează de mine. Mi-ar plăcea să mai stea... să mă privească doar cu înțelegere cât îmi plâng de milă... dar... nu e timp de așa ceva... nici măcar de compasiune... nici măcar de o ușoară complicitate... sau încurajare... sau... sau un sfat... sau... un indiciu că ar fi nerealist...  Se îndepărtează cu o gravitate care știu... că la un moment dat îmi va fi dată înțelegerii... dar nu acum... iar acest nu acum mă face să mă zvârcolesc ca vânatul în laț...

De n-aș fi o leoaică trecută prin ciur și sită... acesta ar fi momentul disperării... dar... stau neclintită... nu implor... nici nu cer mai mult... primesc doar în suflet (așa cum mă aștept să primească și studenții mei) amara constatare...

- A... aaaaaaa... am găsit-o plenar în lumea animalelor... răsună din mine răspunsul ca o salvare... atât de evidentă. Ușurare! Apar instantaneu atâtea amintiri minunate... înșirate cu voioșie în matrița de gânduri pentru a le putea da strai de cuvinte...

Pentru un moment pare că se întoarce pe jumătate... îmi zămbește cu bunăvoință și îmi spune: - Știi bine că asta nu se pune!...

Știu...

Mă reculeg...

Îmi adun forțele și voiesc să fie ceea ce știu cu claritate că ar trebui să fie!

Sisi nu știe nimic din ceea ce știu eu... dar simte tot... ce se petrece în mine și în eterurile fine dintre noi și din jurul nostru. Își încredințează încomatul cap ghiduș și trupul voinicel voirii mele... căci... se simte deja în siguranță iar ființa mea e percepută de simțirea ei ca sursă de bine. Desigur... sunt și mulți morcovi la mijloc în trecutul nostru comun...

Privim ultimul apus din 2022...

E frumoasă trecerea...

Îmi amintesc de Micul prinț care iubea atât de mult asfințitul încât... într-o zi l-a privit de mai bine de treizeci de ori... Oare lui îi plăcea momentul de cumpănă ori se agăța de ziua care dădea să se dizolve în netimp?...

Întorc brusc aparatul. Două iepe cucuiete la cumpăna dintre metafizică (căci participă foarte activ la cugetările și observările mele) și aroma de morcovi de prin buzunare (căci au simțurile mult mai ascuțite decât ni le putem imagina) iau poziția de selfie mai profesionist decât formatoarele de opinie.

Să mai îndrăznească cineva să spună că expresivitatea facială este imposibilă cabalinelor.

Spre răsăritul... care încă stă pitit de după pământ... cerul promite un viitor luminos...

Uneori... câteva ore înseamnă diferența dintre două zile... alteroi dintre ani... Îmi amintesc de ideea lui Zweig de a privi asupra lumii (știute de noi) prin prisma câtorva ore... pe care le-a numit „astrale”...

Vechiul își revarsă nuanța violacee în lacul artificial de unde adăpăm caii... Noul azuriu... încă nu are umbră pe pământ... nici oglindire... doar presimțire și voire de iubire pură între oameni!

Sisi pecetluiește cu un pupic plimbarea de azi. Poate părea sacrilegiu față de înalta contemplare... dar... ce poate fi mai dătător de speranță decât un căluț care a învățat că poate să-și folosească boticul și pentru a provoca bucurie nu numai pentru a mânca și a mușca. De când a descoperit noua sa aflare în lume oferă pupice în momente foarte bine alese... în care detensionarea este utilă și... uneori... necesară...

Nu e o forță leiască... dar voirea de a dărui starea de bine... o face cu adevărat prețioasă...

Contemplare...

Undeva... sus... pe buza de pământ a malului Crișului... privesc... la început nedefinit, precum dispoziția vremii... apoi... din ce în ce mai clar la apa pe care o priveam adesea și în copilărie... Pe atunci îmi mișca sufletul... acum... îmi mișcă memoria și gândirea scrutătoare... Suntem aceleași... totuși diferite amândouă... înconjurate - de-un mal și altul - de mici gospodării zgomotoase și mari singurătăți tăinuite... Mă plimb lângă copacii care par atât de firavi în comparație cu cei din munți... dar... care își amintesc de mine, gândurile... lecturile... frământările mele de zeci de ani... pe care... surprinzător... mi le dăruiesc azi înapoi... adăugând și un sens pe atunci nevăzut... și un înțeles... pe atunci nedeslușit... 

În seara asta... natura mă contemplă pe mine... și mă revarsă propriei înțelegeri...

Acum e clar...

Se aprind... într-o sincronizare perfectă și becurile... Sincronicitatea are un rafinat  simț al umorului...   

Mi-l aduce și pe pescarul singuratic din depărtare... Pășim încet... el spre aval... eu spre amonte... El aproape de cursul apei... eu pe poteca veche... uitată de pașii oamenilor... atât de uitată încât iarba și-a făcut humus moale precum un covor persan... Ne intersectăm... se oprește și începe să pescuiască... mă opresc și încep să-l contemplu... Pare că știe ce face... la fel și cele două lebede care lopătează grațios spre, eventuala, probabil bine cunoscuta, sursă de delicatese...

Regele pescar... îmi zic... și merg mai departe...

Ceru-i sus... copacii jos... dar... între... împreună cu umiditatea nici tristă, nici zglobie... se mai așterne ceva între crengi... acel ceva... ce dă sens aflării de împreună... Totu-i clar... Totu-i difuz... Totul se rostește... Totu-i misterios...

În doar câteva minute malul Crișului își schimbă înfășișarea... Nu pare deranjat de colierul de electricitate... pe care noi, oamenii îl considerăm elegant, romantic, frumos, de basm... și te mai miri cum (aici mă includ și pe mine). Conturul caselor se disipează în clar-obscur... Rămâne doar cerul și râul... două ape una peste alta... care își povestesc în nuanțe asemănătoare... una ce se mișcă pe verticală, de cele mai multe ori rarefiat, imperceptibil privirii grăbite, în forme și densități diferite... alta ce se mișcă pe orizontală... pe un curs clar definit cu o viteză și intensitate ce-i dau personalitate...

Petrec câteva minute bune în capul potecii din parc, la punctul terminus al libertății mele din copilărie (până aici mi-a fost îngăduit să mă plimb singură, fetiță fiind). E clar... voi păși în trecut... pășind în prezent... Privesc de jos în sus, așa cum priveam adesea și din leagăn... Locul de joacă al copiilor... e și loc de veghe al înaltului... E atât de clar acum... ceea ce... atunci... nici nu putea fi conceput...

E un sens în toate!...

Echilibru în mișcare

Dinamism... acesta este cuvântul cheie al momentului.

Credeam că îmi voi putea mobiliza corpul, încă ușor febril, să fac o plimbare în forță prin pădure pentru a onora impulsul sferei Spiritelor mișcării... S-a întâmplat, însă, ceva și mai spectaculos: dinamica dintre interior și exterior, dintre impuls și disciplină, dintre reacție și decelare... toate acestea la abia 12 Km de locul natal...

Între sus și jos, stânga și dreapta - eu și herghelia...

Între interior și exterior - eu și cuvântul...

Părea că lumina zilei și-a încheiat socotelile cu noi.

Caii mai rumegă, cu ochii bulbucați de plăcere, ovăzul și suplimentele nutritive. Câteva rafale de picături de ploaie purtate repejor de un vânticel grăbit ne biciuie obrajii și ne pun pe picior de plecare. De ar fi babe cârcotașe, cele trei iepe ar cleveti despre oamenii lor că sunt cam netoți... de se feresc așa de noroaie și ploi...

Taman în mijlocul gâlcevei nerostite... un flash puternit îmi atrage privirea... În mijlocul cuverturii dese de nori... s-a făcut culoar pentru a contempla luna... Oare... și-a făcut loc până la mine printr-o rază pentru că am gândit și scris atât de frumos despre ea ieri... sau o fi vreo prietenie mai tainică... mult mai veche... Pentru retină silueta lunii încă noi e clară... aparatul... nu o vede... Apoi... ca într-un spectacol de misterii... voalul norilor acoperă lucitoarea siluetă și fiecare își vede de drumul său...

Cu doar câteva zeci de minute înainte norii erau albi... nu întunecați... iar orizontul azuriu vorbea despre un viitor matur și înțelept. Copacul părea că pricepe cel mai bine ce va să fie și ce a fost. Crengile despuiate își extind ascultarea asfințitului de parcă toți neuronii noștrii ar avea timpane parabolice... E o forfotă în toată ascularea asta... O ațintire ascuțită a atenției până la întretăierea respirației... Cele lumești, precum lătratul isteric al câinilor, sunt tolerate dar nu ascultate...

Norii trec... lumina scade... câinii se ascund prin baloții de fân... copacul ascultă mai departe...

În această seară, spun scrierile, ar trebui să contemplăm muzica sferelor, așa cum o descrie Platon... dar... taman acum... spectacolul celest este înlocuit de cel planetar. E frumos și așa... poate mai apropiat sufletului nostru... poate mai familiar imaginației noastre... Pământul e liniștit - apa îl liniștește mereu. Acum a împresurat lutul cu o suculență sățioasă și căldicică. Dar apa văzduhului... e într-o mișcare plenară și intensă...

Undeva... între lumi... Sisi folosește mercantil fiecare secundă să înfulece iarba reavănă...

Jackie... e un paradox în continuă mișcare... „Brânză bună în burduf de câine”... mai spun uneori profesorii... Cam așa e și el: suflet cald și plin de dăruire într-un temperament debordant.... și... trebuie să recunoaștem... uneori exasperant...

Iată o temă bună pentru noul an: echilibru în mișcare...

Iubirea pură...

Undeva... un suflet pur... mă așteaptă cu iubire pură...

Cât de motivantă e iubirea... acea iubire care e dincolo de pasiune... dincolo de compasiune... Lucrează în și între ființe... dă formă comportamentelor și bolții cerești... Da... înclin să cred că feeria celestă din această seară este expresia sau / inspirația pentru misterul întrețesut între cele văzute și nevăzute...

E liniște în herghelie... și curiozitate... acea atenție alertă care scânteiază, parcă, din priviri...

Se spune despre cai că, neavând musculatură facială, nu pot exprima emoții... dar... cine gândește așa... nu știe prea multe despre celelalte limbaje... Formele în care își preling siluetele în asfințit par atât de liniștite și molcome... dar... inimile pulsează mult mai rapid... entuziasmul pentru ceva neștiut (de mine) biciuiește invizibil sistemul nervos... mai ascuțit decât o lamă de ras...

Sisi a venit în galop la mine... A adus cu ea toată herghelia... Acum e fericită... Odată cu fericirea ei crește și fericirea mea... precum două oglinzi așezate una în fața celeilalte...

La un moment dat... ceva se furișează în sufletul meu. Senzația este foarte cunoscută, totuși, mă surprinde de fiecare dată. E ca o ușoară atingere pe umăr a unui prieten doar că se întâmplă în tainița sufletului. Ridic privirea involuntar spre locul de unde irumpe senzația. E luna... Era acolo și înainte. Ochii o percepeau... Oare de ce abia acum, într-un moment atât de bine definit, mă cuprinde în unda ei? Am rămas împreună tot timpul... veghind asupra iepei ce s-a apucat să pască molcom după ce și-a făcut benevol exercițiile de pas, trap, urmărire cu schimbare de direcție și dinamică... fără bici... fără lonjă... doar așa... de drag...

Oare cum se nasc formele? Este o substanță care are o anumită masă, densitate, intenție, inteligență care se extinde până la un anumit loc într-un anumit mod... sau este un tipar clar (arhetip) umplut de substanță?...

În doar câteva zeci de minute... același cer... conturează în fața ochilor picturi atât de diferite... Să fie vântul care mișcă norii?... să fie saturația de apă din atmosferă care preia razele solare și descompune lumina în rafinate nuanțe?... să fie particulele de praf (și te mai miri ce) din aer sau... sunt dispoziții sufletești ale ființelor locului care se joacă cu substanțele în dansul lor celest?

Am putea spune că este neo-pictură... dar... de fapt... pictura este neo-natura...

Cert este că sufletul omului și necuvântătoarelor recunoaște limbajul... atât de intim rostit... și se bucură în taină...

Neo-centaurul...

Da... bucuria... e un lucru serios...

La fel și sănătatea. În zorii zilei mi-am amintit ce gânduri forță le dădeam studenților mei când se confruntau cu situații de criză - le spuneam: priviți copii și animalele... se îmbolnăvesc foarte repede și... se vindecă foarte repede... Am gândit cu putere sănătatea... căci... m-a scuturat din somn un frison de febră și și-a băgat gheara în gâtul meu durerea... E logic... de aș fi spus zilele trecute ce gâlgâia în mintea mea... i-ar fi durut pe alții mai rău decât pe mine... Apoi... gândul s-a îndreptat spre iapa mea, draga de ea, care mă așteaptă cu nerăbdare deja de câteva zile. I-am promis că ne revedem încurând... iar suflețelul ei... cu greu se desprinde de al meu la fiecare plecare. Cum aș putea să zac în pat și să o dezamăgesc. Așa că... până seara... m-am făcut bine!

E o claritate aparte în eter dar... și un mister care face ca toată herghelia să tresară și la cel mai mic fuior de vânt.

Mi-a luat exact un an să învăț să vorbesc sufleteasca cabalinelor. Era atât de clar că voința este cea care lucrează în comunicarea caninelor iar simțirea (în forma sa de senzație) în lumea felinelor. Caii - am realizat într-un târziu - ascultă de gânduri - senzații. Ce ușurare... pentru mine și pentru Sisi... că începem să ne înțelegem... că poate să-mi arate la mare distanță potențiale pericole iar eu... pot să gândesc liniștea care să-i cuprindă cele trei tone de mușchi mai ageri decât orice arc.

Trebuie să fi fost uluitor centaurul... dar și mai fascinantă este reîntâlnirea dintre om și animal... fiecare aducând cu drag... darul său... în sufletul celuilalt... (re)modelând personalitatea.

Cei mai fericiți din această, nouă, cunoaștere sunt studenții... Mica mea căluță, care a fost folosită ca animal de școală, m-a obligat să văd (și) frica din cei ce-și doresc să învețe și formidabila senzitivitate ascunsă într-un căpșor ce-și rumegă sârguincios și frenetic recompensele.

Curiozitatea... e primul semn de încredere / relaxare / vitalitate. Se pare că pom-pomul căciulii mele este ceva foarte interesant... dar... nu e comestibil...

Totul e rânduit cum se cuvine în această seară. Înaltul senin revelează luna nouă și primele astre. Norii, mai jos, acoperă grijuliu și blând sate și câmpii. Oameni și animale mișună prin gospodării.

Undeva... în pădure... se face omor... vânătorii își mai descarcă armele... uneori... Toate ființele necuvântătoare știu asta. Caii privesc cu îngrijorare și o undă de mare tristețe se revarsă din sufletele lor. Doar oamenii trec nepăsători și... bucuroși... 

După o baie de fân, ghidușă dar foarte serioasă, Sisi îmi arată ce e important de privit... dar îmi ascultă vocea căci știe deja că Eu îi sunt sprijin...
 

Oradea city break

Greu, foarte greu m-am urnit din casă... dar... promisiunea e promisiune... așa că am pornit la drum.

E deja întuneric... Încă îmi șovoie sufletul că nu am apucat să ajung azi la herghelie deși... soarele uneori părea că strălucește atât de provocator doar pentru mine - știi... sunt razele acelea ghidușe care par că-ți dau bobârnace până le observi. Cavalcada de telefoane și întâlniri on-line mi-a înghițit și timpul și bucuria la care meșteream cu atâta sârguință și o feream în căușul palmelor ca pe un pui pufos și firav... 

Ei... dacă e prea întuneric pentru natură... hai în natura umană...

După câțiva pași... îmi revine sentimentul de sine... Ce decizie înțeleaptă să ies!

Sunt acasă! 

Sunt în Oradea!

Ceva vechi... ceva nou... la mijloc o apă... mai veche decât toate... dar mereu nouă...

E noapte târzie... dar orașul e populat de oameni care se plimbă liniștiți sau se bucură de căldura revederilor.

E frumos acasă!

De atâtea ori pășim grăbiți pe lângă lucrurile cu adevărat importante și frumoase...

De atâtea ori salutăm periferic ce s-ar cere a fi îmbrățișat pe-ndelete...

De atâtea ori ne înstrăinăm de ceea ce ar trebui să fie nucleul vieții noastre sociale...

Luminile Târgului de Crăciun civic încă mai atrag oamenii...

În ochii celui ce caută lumina spirituală... par iluzii deșarte...

În ochii celor mulți... e cuib de băut un ceai cald... de plimbat agale braț la braț... de adunat familia... de făcut poze pentru a păstra feeria momentului de împreună peste timp...

Pășesc repejor... și... zâmbesc...

Cât de frumos e orașul în care m-am născut...

Realizez că e un privilegiu...

Poate ar fi momentul să-i port eleganța și distincția mai mult în suflet...

E a treia noapte dintre Crăciun și Bobotează... noaptea Arhanghelilor... cei care conduc neamurile...

Mă gândesc la întrețeserea de semninții care au făcut ca acest oraș să fie ceea ce este azi... ca această / aceste țări să fie ceea ce sunt... Câți oameni și-au găsit măreția sau și-au fărmat destinele din frenetică iubire pentru neamul lor... Câți se află la confluența talazurilor... Câte suflete freamătă însuflețite la chemarea spirituală a comunității de limbă și cultură...

E loc sub Soare! 

Aerul e cald și blând.

Ledurile colorate încântă ochii... Focul sărbătorilor arde în suflete.

Arhanghelii veghează în liniște...

Îngeri și oameni cântă împreună... în liniște...

E duminică...

E cald... pentru o zi de iarnă... 

Cele 6 grade indicate de bordul mașinii păreau comfortabile... dar... fuiorul abia perceptibil de vânt aduna parcă toată umezeala de-o parte și de alta a șirei spinării prin fermoarul deschis al gecii și o depozita în bulbi pufoși și reci în jurul degetelor despuiate. Mă închei repede, voinicește, îmi trag mănușile și gluga... și pornesc pe dealurile Clujului... atât de bine știute deja...

E duminică, e prima zi de Crăciun... dar oamenii... lipsesc din peisaj... dându-i un iz de netimp... Nici tu ciripit, nici tu lătrat, nici tu behăit... doar... tăcere... Nici măcar frunzele nu foșnesc... fiind bine îmbibate de umezeală... Nu e nici ceață, nici noroi... totuși... apa atârnă în eter omniprezent... generând un spectacol fermecător de culori.

Mă învârtesc în jurul propriei axe cu ochii pironiți la cer în căutarea lunii. La urcarea prin pădure se profila silueta Craiului nou. Acum... e dincolo de norii care au apărut liniștit precum o caravană și își îngroașă rândurile pe minut ce trece. Totuși... nu este nicio amenințare... sunt doar în trecere și se îngrămădesc în forme, culori și densități uluitor de picturale... Poate... ne-am și salutat... dar nu sunt sigură... Cert e că știm unii de alții... Privesc lung în zare... iar ei... de peste tot așteaptă cu forță difuză intenția și intensitatea următorului meu gând. Sunt atât de pregătiți să-mi răspundă cu un tunet...

Totuși... e pace...

Privirea mea își găsește punct de sprijin în lumina asfințitului... iar sufletul se bucură de oamenii ce par atât de liniștiți în mica lor așezare îndepărtată...

Îngeri și oameni cântă împreună... în liniște... 

Lumina din miezul întunericului...

 

Prima noapte dintre Crăciun și Bobotează se așterne cu și în liniște peste Cluj și clujenii pe care îi cunosc.

În bună pace și rânduială ne adunăm în miez de noapte pentru a aprinde lumânarea... lumina OMULUI.

Seara... înainte de a ne așeza cu fața și cu sufletul în fața altarului... orașul era scăldat în lumină... în multiplele forme electrice cu care primăria amuză privirile citadinilor în fiecare an.

După miezul nopții conduc atent prin orașul adormit... nu pentru a evita vreun pericol ci... pentru a fi în unda de vrajă a nopții de Crăciun... 

Speram să pot face câteva poze în centru... dar... ciudat... spre deosebire de anii trecuți... în creierii nopții, atunci când și Prâslea cel voinic adoarme lângă merele de aur... miile de luminițe care împodobesc străzi, stâlpi și copaci zac înghițite de întuneric. Economie - mi-am zis. Ce să mai fotografiezi într-o noapte obișnuită? Un pic trist... un pic sărăcăcios... eterul bulevardului Eroilor purta ecoul unor tineri care, cuprinși de euforia momentului, și-au îmbibat corpul cu (poate) prea mult alcohol... Apoi... am resimțit ușurarea copacilor care au scăpat de povara ledurilor năucitoare... iar firescul... s-a așezat în sufletul meu... Da... poate că situația economică ne va (re)deschide calea spre lucrurile firești, așezate, profund umane.

Poză... tot nu am făcut... că... de... nu aș fi căpătat like-uri... dar... împărtășesc aceste gânduri... care poartă impresia caldă a lumânărilor.

CRĂCIUN BINECUVÂNTAT!

OM

Solstițiu de iarnă în Odorheiul secuiesc

La cumpăna dintre vremuri... în momentul în care ziua începe să crească în lumină...

am ales să cunosc cu pașii un loc despre care am auzit multe dar... despre care știam puține.

Așa se face că de solstițiul iernii 2022 m-am întâlnit cu oameni frumoși ai locului (iubitori de natură și muzicieni)... și am colindat (a se citi preumblat) agale, în liniștea și forfota Odorheiului secuiesc. 

Prima impresie: bijuterie...

Am observat de atâtea ori că amprenta unei comunități de oameni poate fi descifrată din arhitectură și limbaj.

Ei bine, mare mi-a fost uimirea să găsesc într-un orășel de 35.000 locuitori două palate care s-ar încadra perfect în orice mare oraș european și alte câteva zeci de case mici și cochete, bine puse în valoare arhitectural care au un parfum al vremurilor burgheze în care frumosul era (cel puțin) la fel de important ca și utilul.

Apoi, pe străzi lăturalnice... am văzut și case triste... părăsite de oameni și / sau resurse de a fi întreținute pe măsura eleganței lor discrete.

Hotelul în care am locuit e denumit cu tâlc: Gondűző - cel care alungă grijile. Așa a și fost: personalul a fost atât de grijuliu încât șederea noastră a fost griji.

Se spune despre secui că au o gândire întortocheată. Ani de zile nu am înțeles la ce se referă acest lucru până nu am descoperit faptul că la temelia fiecărui lucru pe care îl realizează este pusă o intenție clară. Cine s-ar fi gândit la o denumire atât de ingenioasă și atractivă pentru un hotel?! Sau... cine s-ar fi gândit să-și promoveze cultura cultă într-un restaurant pe care îl denumește după o poezie?! Pe strada József Attila s-a deschis un restaurant care poartă denumirea celebrei sale poezii A jámbor tehén (Vaca blândă)...

Poate... de aș fi stat mai mult... mi s-ar fi rostit înțelegerii multe alte rânduieli uzuale locului... dar nepătrunse de privirea trecătorului grăbit...