CARMEN VASILE

De-aş fi apă, - iubitul meu - precum cerul aş fi de-albastră necuprinsă făr’ de val Doamne, cât te iubesc... de-aş avea cuvinte... m-aş prelinge suav până aproape de sufletul tău... de-aş fi apă...

Abia după cinci anotimpuri de zi am început să plâng... cu pupilele larg holbate în hăul rotitor... Ai fost un bulgăre de fericire în viaţa mea

Încet se lasă seara în crângul cel de vis visat Lumina ce nu e musteşte-n amintirea frunzelor ce se avântă lacom în străfulgerări lunare Acolo te-am găsit întâiaşi dată Suflete, hoinar, sfios cu fine aripi de sclipiri smarald

Azi am vorbit despre tine cu o pădure M-a primit dezolat – temătoare: - încă un turist ignorant – Transpira abundent sudoare de foioase... Am adulmecat-o cu nările şi inima am iubit-o cu plămânii... ochii... mâinile... O clipă doar tainica alchimie de doi în unu am plecat apoi purtându-te în marsupiul sufletului ca pe un pui iubit Şi tu eşti precum pădurea umilită în fiinţa ei de prea mulţi paşi străini... Mă vei recunoaşte oare?...

Eu Pulbere fină a malului Tu Val tihnit rătăcitor Eu Orizont arcuit în cugetul soarelui Tu Adânc mistuitor Eu Prelungire de gând de tine Tu Sălbatic alergător Eu Fecundă, cosmică chemare Tu Copil neştiutor Eu Tainic – feerică-nălţare Tu Suflet drag, ostenit, bănuitor...

Iubitul meu iubit visat, uitat şi regăsit în dulce-amarul chin al nerostitei şoapte de dragul tău iubesc aflarea mea în lume şi lacrima şi istovitor-întortocheatul drum şi tainica atingere a cristalin – lucidei nopţi cea făr’ de vis şi făr’ de tihnă duioasă, binecuvântată, tristă zbatere a dorului de tine iubitul meu iubit...