– Hai să fugim în
lume!
– Dar eu nu am chef să ies nici până la alimentara de la colț...
Acesta este un banc! L-am
citit azi pe Facebook. M-am gândit că este emblematic pentru noi... dar... m-am
abținut, încă, să-(ți)l trimit...
Pauză... de gândire...
de frământare... Aha, deci te-ai apucat să scrii!?... De ce? Pentru ce? Îi vei
trimite? Vei scrie cu regularitate? Va fi un roman? Va fi un studiu biografic?
Va fi un suport de curs... al iubirii? Va fi un studiu? Va fi un act de terapie?
O... da... este nevoie de vindecare... de vindecare de tine... de noi... poate
de fanteziile atât de frumoase care mi-au animat sufletul... Îți voi scrie ție?
Mă voi plasa ca narațiune într-un spațiu al observatorului... poate al îngerului?...
Ce înseamnă asta? Dorință de distanțare? Dorință / nevoie de a privi lucrurile
cu superioritate dintr-un plan în care nu (mai) pot răni sufletul? Dar dacă îți
scriu direct? Este scrisul un surogat de tine? Sau mă ascund după cuvintele-obiect,
mult prea docile, pentru a evita reacțiile tale emoționale, care, sper să
recunoști, sunt sofisticate, ilogice și, de multe ori chinuitoare... Pauză...
da... știu îți va lua și ție timp să măsori acest gând, să te distanțezi, îmbufnezi
– argumentând gândirea logică și comportamentele sociale obediente care decurg
din aceasta – îmblânzești, străbătut de fiorul... acel fior căruia i-ai dat
atâtea nume și l-ai chinuit sub lupa observării și gândirii ca pe un
animal nevrotizat în laboratoarele de testare a leacurilor chimice pentru
oameni.
Plouă... prin toate
ferestrele deschise ale apartamentului - sanctuar... natura respiră suculent
spre mine... în timp ce țara este colorată în coduri...
Cred că voi face din
toate câte un pic... ca-n viață... sau o delicioasă shaormă dar fără carne căci
sabotez (delicat) finanțarea crimei organizate și necrofagia! Aici ar prinde bine un
emoticon în care... 😉.
Așa! Mi-a fost mai ușor să-l scanez decât să-l descriu. Da, dar shaorma este un dish bazat pe
carne! Ei bine, se poate și fără dar cu toate celelalte. Cu câțiva ani în urmă
s-a făcut un rând în urma mea la o benzinărie care, rândul nu benzinăria, în
scurt timp s-a transformat în public buimac și participativ, când am cerut
vânzătoarei un sandwich cu carne fără carne... Eram după câteva sute de km
conduși și mă mai așteptau alte câteva sute. Încă eram în psihologia șoferului
de cursă lungă care știe să se bazeze pe reflexele și ghidușiile partenerilor
de trafic, adică ne înțelegem noi, dacă nu din semnalizare (not my case),
din situația dată și o dregem din mers. Dar... vânzătoarea nu era un șofer
experimentat și nu pricepea că lucrurile pot fi chiar dacă nu sunt... Corul
șoferilor (format instant în spatele meu) suna eterogen, așa cum îi șade bine
muzicii moderne: – scoateți carnea din sandwich-ul de pe raft. – Dar nu am sandwich
fără carne și nu pot să vă încasez altă sumă, suna firav vocea de o înduioșătoare
naivitate a vânzătoarei. Am intervenit eu cu un solo percutant: – Dați-mi, vă
rog, un sandwish cu carne! Fața vânzătoarei s-a înseninat brusc. Pauză. A luat
sandwich-ul de pe raft, mi-a spus cât costă, am scos cardul la vedere în semn
de accept al prețului. Am continuat: – Scoateți carnea din el sau o voi face
eu! Pauză. Privire contrariat-furibundă, ca în desenele animate japoneze, din
partea vânzătoarei (desigur), în timp ce corul din spatele meu scotea sunete de
relaxare ca după diluarea unui ambuteiaj.
Cam așa e și iubirea
noastră...
Acum mă înțelegi, nu-i
așa?
