Solstițiu de iarnă în Odorheiul secuiesc

La cumpăna dintre vremuri... în momentul în care ziua începe să crească în lumină...

am ales să cunosc cu pașii un loc despre care am auzit multe dar... despre care știam puține.

Așa se face că de solstițiul iernii 2022 m-am întâlnit cu oameni frumoși ai locului (iubitori de natură și muzicieni)... și am colindat (a se citi preumblat) agale, în liniștea și forfota Odorheiului secuiesc. 

Prima impresie: bijuterie...

Am observat de atâtea ori că amprenta unei comunități de oameni poate fi descifrată din arhitectură și limbaj.

Ei bine, mare mi-a fost uimirea să găsesc într-un orășel de 35.000 locuitori două palate care s-ar încadra perfect în orice mare oraș european și alte câteva zeci de case mici și cochete, bine puse în valoare arhitectural care au un parfum al vremurilor burgheze în care frumosul era (cel puțin) la fel de important ca și utilul.

Apoi, pe străzi lăturalnice... am văzut și case triste... părăsite de oameni și / sau resurse de a fi întreținute pe măsura eleganței lor discrete.

Hotelul în care am locuit e denumit cu tâlc: Gondűző - cel care alungă grijile. Așa a și fost: personalul a fost atât de grijuliu încât șederea noastră a fost griji.

Se spune despre secui că au o gândire întortocheată. Ani de zile nu am înțeles la ce se referă acest lucru până nu am descoperit faptul că la temelia fiecărui lucru pe care îl realizează este pusă o intenție clară. Cine s-ar fi gândit la o denumire atât de ingenioasă și atractivă pentru un hotel?! Sau... cine s-ar fi gândit să-și promoveze cultura cultă într-un restaurant pe care îl denumește după o poezie?! Pe strada József Attila s-a deschis un restaurant care poartă denumirea celebrei sale poezii A jámbor tehén (Vaca blândă)...

Poate... de aș fi stat mai mult... mi s-ar fi rostit înțelegerii multe alte rânduieli uzuale locului... dar nepătrunse de privirea trecătorului grăbit...