Voind iubirea...

- De ce ai venit pe pământ? - mă întreabă ferm Îngerul.

- Ca să găsesc iubirea dintre oameni! - am răspuns cu gândul și cu sufletul, recunoscând măreția și simplitatea momentului... amintindu-mi cât de mult m-am străduit cu ani în urmă să aflu acest răspuns... la care întrebarea venea, mereu din aceeași direcție, cu aceeași „voce” dar cu nuanțe și formulări diferite... în contexte neașteptate.

- Și... ai găsit-o? - a continuat pe același ton.

- Nu am răspuns... dar lacrimile... lacrimile au pornit instant... fără să îmi dau seama... fără nici o undă de trăire... fără nici un suspin... Abia după ce toată pielea era scăldată în lichidul sărat... s-a schimonosit și fața ca-ntr-o grea penitență...

- Dar... dar... am găsit-o uneori licărind, ca o fata morgana, când într-un suflet... când într-altul, când într-un loc... când într-altul... și nu mă refer la pasiuni deșarte sau fantasme, nici la trăiri personale sau așteptări egoiste, ci la acea Iubire despre care amândoi știm cum trebuie să fie...

Răspunsul nu a fost mulțumitor. Știu asta din tăcerea severă cu care se îndepărtează de mine. Mi-ar plăcea să mai stea... să mă privească doar cu înțelegere cât îmi plâng de milă... dar... nu e timp de așa ceva... nici măcar de compasiune... nici măcar de o ușoară complicitate... sau încurajare... sau... sau un sfat... sau... un indiciu că ar fi nerealist...  Se îndepărtează cu o gravitate care știu... că la un moment dat îmi va fi dată înțelegerii... dar nu acum... iar acest nu acum mă face să mă zvârcolesc ca vânatul în laț...

De n-aș fi o leoaică trecută prin ciur și sită... acesta ar fi momentul disperării... dar... stau neclintită... nu implor... nici nu cer mai mult... primesc doar în suflet (așa cum mă aștept să primească și studenții mei) amara constatare...

- A... aaaaaaa... am găsit-o plenar în lumea animalelor... răsună din mine răspunsul ca o salvare... atât de evidentă. Ușurare! Apar instantaneu atâtea amintiri minunate... înșirate cu voioșie în matrița de gânduri pentru a le putea da strai de cuvinte...

Pentru un moment pare că se întoarce pe jumătate... îmi zămbește cu bunăvoință și îmi spune: - Știi bine că asta nu se pune!...

Știu...

Mă reculeg...

Îmi adun forțele și voiesc să fie ceea ce știu cu claritate că ar trebui să fie!

Sisi nu știe nimic din ceea ce știu eu... dar simte tot... ce se petrece în mine și în eterurile fine dintre noi și din jurul nostru. Își încredințează încomatul cap ghiduș și trupul voinicel voirii mele... căci... se simte deja în siguranță iar ființa mea e percepută de simțirea ei ca sursă de bine. Desigur... sunt și mulți morcovi la mijloc în trecutul nostru comun...

Privim ultimul apus din 2022...

E frumoasă trecerea...

Îmi amintesc de Micul prinț care iubea atât de mult asfințitul încât... într-o zi l-a privit de mai bine de treizeci de ori... Oare lui îi plăcea momentul de cumpănă ori se agăța de ziua care dădea să se dizolve în netimp?...

Întorc brusc aparatul. Două iepe cucuiete la cumpăna dintre metafizică (căci participă foarte activ la cugetările și observările mele) și aroma de morcovi de prin buzunare (căci au simțurile mult mai ascuțite decât ni le putem imagina) iau poziția de selfie mai profesionist decât formatoarele de opinie.

Să mai îndrăznească cineva să spună că expresivitatea facială este imposibilă cabalinelor.

Spre răsăritul... care încă stă pitit de după pământ... cerul promite un viitor luminos...

Uneori... câteva ore înseamnă diferența dintre două zile... alteroi dintre ani... Îmi amintesc de ideea lui Zweig de a privi asupra lumii (știute de noi) prin prisma câtorva ore... pe care le-a numit „astrale”...

Vechiul își revarsă nuanța violacee în lacul artificial de unde adăpăm caii... Noul azuriu... încă nu are umbră pe pământ... nici oglindire... doar presimțire și voire de iubire pură între oameni!

Sisi pecetluiește cu un pupic plimbarea de azi. Poate părea sacrilegiu față de înalta contemplare... dar... ce poate fi mai dătător de speranță decât un căluț care a învățat că poate să-și folosească boticul și pentru a provoca bucurie nu numai pentru a mânca și a mușca. De când a descoperit noua sa aflare în lume oferă pupice în momente foarte bine alese... în care detensionarea este utilă și... uneori... necesară...

Nu e o forță leiască... dar voirea de a dărui starea de bine... o face cu adevărat prețioasă...