Contemplare...

Undeva... sus... pe buza de pământ a malului Crișului... privesc... la început nedefinit, precum dispoziția vremii... apoi... din ce în ce mai clar la apa pe care o priveam adesea și în copilărie... Pe atunci îmi mișca sufletul... acum... îmi mișcă memoria și gândirea scrutătoare... Suntem aceleași... totuși diferite amândouă... înconjurate - de-un mal și altul - de mici gospodării zgomotoase și mari singurătăți tăinuite... Mă plimb lângă copacii care par atât de firavi în comparație cu cei din munți... dar... care își amintesc de mine, gândurile... lecturile... frământările mele de zeci de ani... pe care... surprinzător... mi le dăruiesc azi înapoi... adăugând și un sens pe atunci nevăzut... și un înțeles... pe atunci nedeslușit... 

În seara asta... natura mă contemplă pe mine... și mă revarsă propriei înțelegeri...

Acum e clar...

Se aprind... într-o sincronizare perfectă și becurile... Sincronicitatea are un rafinat  simț al umorului...   

Mi-l aduce și pe pescarul singuratic din depărtare... Pășim încet... el spre aval... eu spre amonte... El aproape de cursul apei... eu pe poteca veche... uitată de pașii oamenilor... atât de uitată încât iarba și-a făcut humus moale precum un covor persan... Ne intersectăm... se oprește și începe să pescuiască... mă opresc și încep să-l contemplu... Pare că știe ce face... la fel și cele două lebede care lopătează grațios spre, eventuala, probabil bine cunoscuta, sursă de delicatese...

Regele pescar... îmi zic... și merg mai departe...

Ceru-i sus... copacii jos... dar... între... împreună cu umiditatea nici tristă, nici zglobie... se mai așterne ceva între crengi... acel ceva... ce dă sens aflării de împreună... Totu-i clar... Totu-i difuz... Totul se rostește... Totu-i misterios...

În doar câteva minute malul Crișului își schimbă înfășișarea... Nu pare deranjat de colierul de electricitate... pe care noi, oamenii îl considerăm elegant, romantic, frumos, de basm... și te mai miri cum (aici mă includ și pe mine). Conturul caselor se disipează în clar-obscur... Rămâne doar cerul și râul... două ape una peste alta... care își povestesc în nuanțe asemănătoare... una ce se mișcă pe verticală, de cele mai multe ori rarefiat, imperceptibil privirii grăbite, în forme și densități diferite... alta ce se mișcă pe orizontală... pe un curs clar definit cu o viteză și intensitate ce-i dau personalitate...

Petrec câteva minute bune în capul potecii din parc, la punctul terminus al libertății mele din copilărie (până aici mi-a fost îngăduit să mă plimb singură, fetiță fiind). E clar... voi păși în trecut... pășind în prezent... Privesc de jos în sus, așa cum priveam adesea și din leagăn... Locul de joacă al copiilor... e și loc de veghe al înaltului... E atât de clar acum... ceea ce... atunci... nici nu putea fi conceput...

E un sens în toate!...