În capul scării...

E liniște în mintea mea... e liniște și în sufletul meu... atât de surprinzătoare încât nici gândurile nici cuvintele nu îndrăznesc să curgă spre mine așa cum o făceau cu aplomb zilele trecute...

Am ajuns la a douăsprezecea noapte sfântă când cerurile sunt deschise... când „îngeri și oameni cântă împreună”... când cosmosul se revelează omului prin cele douăsprezece  constelații... când lumile spirituale cercetează minuțios gânduri și vorbe, trăiri și fapte și țes... împreună cu mintea buimacă, sufletul frăgezit și cugetul vigilent... noi vise... noi orizonturi...  

Coroana e completă... pietrele prețioase și-au găsit locul potrivit... în momentul potrivit...

Zgomotul urărilor e mult estompat și rarefiat... Mai ajunge câte una-două... precum șuierul neașteptat al unor petarde întârziate din focurile de artificii... Parcă e făcut ca la orice joc de artificii... după ce spectacolul pare să fi epuizat arsenalul... iar oamenii își îndreaptă gâtlejurile înțepenite de atâta privit în sus... să mai puște... câteva... așa... de parcă le-ar fi găsit cineva, din întâmplare, nefolosite și i-ar fi târșă să le lase până la anu'...

Mă desprind cu greu din conversațiile interminabile... cu oameni interesanți... care ar putea fi interesante... dacă nu mi-aș fi programat ieșirea în natură. De două seri s-a cuibărit în sufletul meu, din ce în ce mai mult, profundul sentiment de recunoștință că există un loc în natură pe care îl pot numi cu adevărat acasă...

Ajung pe câmp... e aproape întuneric...

Mă întâmpină zgomotos alaiul de câini... apoi se cuibăresc zgribuliți care pe unde... Se face liniște...

Silueta lui Sisi se desprinde ușor de lângă fân și se apropie de poartă. Știu că se bucură. Mă bucur și eu. Ne mișcăm în liniște, discret, elegant, fără vorbe, fără atingeri. Mintea ei se înmoaie, se fluidifică... pentru a percepe direcția de mișcare pe care o doresc. Mă impresionează gestul ei de a-și pleca blând capul înaintea voirii mele... Îi mulțumesc pentru încredere. Cu fiecare respirație ne inspirăm una pe cealaltă până în tainițele sufletelor. 

Am ajuns repede, traversând noroaie, până la locul unde iarba este fragedă. Ea se așterne pe păscut. Eu îmi ridic privirea spre cer... apoi și aparatul...

La început a fost ceața fină care ascundea norii topiți unii într-alții de parcă nu ar avea nici început nici sfârșit. În doar câteva minute conturul întunecat al câmpului putea fi contemplat cu claritate iar luminozitatea ciudată din spatele norilor zămislea un nou relief cromatic. E loc de stat... e timp de stat... Întreaga ființă a peisajului ne protejează parcă plimbarea nocturnă...

Totul e frumos... totul e bun...

Mă întorc în „lume”... Mărețele construcții ale oamenilor, pe cât de fascinante sunt, pe atât de sărăcăcioase par... uneori... în comparație cu grandoarea și rafinamentul cu care construiește Natura...

Mă apropii de apă... apa repede curgătoare a Crișului repede. De mult nu am mai fost atât de aproape... Îmi preling privirea pe luciul care pare să fi uitat că doar la câțiva kilometri era sălbatic și se îndreaptă spre o altă sălbăticie în foarte scurt timp... Acum e prețios... și pare că știe asta... E matur... și-și poartă maturitatea cu noblețe... E apa care oglindește cerul și chipul omului deopotrivă...

Urc...

Mă opresc pentru o vreme în capul scărilor... așa cum se oprește și timpul când își împlinește aflarea în lume...

Totu-i vechi... totu-i nou...

„Ce e val ca valul trece / Nu spera şi nu ai teamă / Te întreabă şi socoate / Ce e rău şi ce e bine; / Toate-s vechi şi nouă toate: / Vreme trece, vreme vine.” M. Eminescu