În noua zi a noului an... calc accelerația cu elan spre herghelie, entuziasmată fiind de razele solare care mi-au înviorat spiritul de ceva vreme. Toată apăsarea zilelor trecute s-a dizolvat... împreună cu anul ce s-a scurs în memoria cosmică...
„Suflete, prund de păcate / ești nimic și ești de toate. / Roata stelelor e-n tine / și o lume de jivine” - scrie Lucian Blaga în „Inima pădurii”...
Resimt cu toții porii ființei mele undele astrelor și mă întreb adesea ce minte trebuie să fi fost aceea care a putut gândi constelațiile și cele 12 influențe ale lor asupra eului uman?...
Iar se întâmplă ca ochiul să vadă una și aparatul alta... Mă necăjesc un pic... Imaginea pe care o percep eu, ca om... e radioasă... caldă plenară... luminoasă... cu un soare puternic și suveran care trimite raze clar vizibile, brăzdând brazda... și un văl ușor de nori de pare că poți să-l miști doar cu un simplu suflu, cum ai face din curiozitate cu voalul miresei... Privesc aparatul... și constat că vede mult mai concret, aproape material... ceea ce percepției mele i se arăta ca diafan...
Bolborosesc... și merg mai departe...
Într-un târziu... realizez că... imagistic... e mai bine așa... iar caligrafia ciudată se metamorfozează rapid în lectura mea din coroană de spini în coarne de bour apoi în lemniscată verticală... apoi... în ceva ce sugerează simbolul Racului... un vârtej ce unește cerul și pământul...
Cu câtă ușurință reușește natura să picteze nuanțe ce armonizează culori și forme atât de diferite.
Privesc spre Nord și recunosc armonia în mișcare.
Dacă în stânga e trecutul și în dreapta viitorul... așa cum ne învață Arnheim în Forța centrului vizual - concept de care greu mai pot scăpa -... îmi este deja clar ceea ce văd: vârtejul din trecut lansează particule din propria ființă spre viitor... Oare vrea să-l invadeze... să-l populeze... să se salveze... să-i tulbure doar albastrul imaculat?... E atâta forță și intenție în vârtejul translucid... care... dacă nu mi s-ar revela drept foarte serios... ar putea fi în imaginația mea și o gigantică bezea sau rămășița unei trene vaporoase... sau... nimic... doar uimire...
Din pădure se aud strigăte... unul din caii fetelor s-a îndepărtat alarmant de mult... Sisi iese din contemplare și ciulește urechile alert. Opresc aparatul și îmi iau în serios atribuțiile de pământean ce-și plimbă calul la liziera muzicală...
Da... e muzică... și primăvară... azi, 1 ianuarie 2023... și e atât de firesc să fie așa...
Păsările... ca trezite din somnul hibernal... se întrec în mesaje vocale...
Gândul ghiduș, furișat de ființa umorului, îmi șoptește: își trimit mesaje de „an nou fericit!”...
Zâmbesc complice... apoi... o grimasă întrebătoare venită din interiorul meu gânditor... rostește întrebarea: și dacă e așa?... Și dacă își comunică ceva cu adevărat important?... La urma urmei... un nou impuls cosmic... merită toată atenția...
Mai e ceva...
Nu... nu e luna... nici norii roșiatici precum dunele de nisip deșertici...
În doar câteva zeci de minute... cel puțin 9 avioane au lăsat în urma lor dâre lungi precum un nesfârșit fuior... ca o mâncărime usturătoare înaltului... ca aceea când te tai, în grabă, cu o coală de hârtie greșit manevrată... sau scrâșnești din dinți când jucăușul patruped canin nu așteptă să deschizi portiera ca să-ți sară în brațe și-și amprentează ghearele cu un sunet (pe care nu îl mai poți uita) pornind de la geam până la prag... lăsându-te năuc... căci n-ai ce-i face...
„Dumul tău nu e-n afară / Căile-s în tine însuți” mai spune Blaga în aceeași poezie...
Îmi împreunez mâinile a rugă, așa cum coastele se împreunează în jurul inimii... pentru a găsi armonia în marele vârtej de devenire a vremurilor și a mea / noastră în ele!...
Comments
Post a Comment