Prima luni din 2023 m-a scăldat în soare!
Oh, Doamne... după multe săptămâni (poate prea multe) e prima dată că mă simt, din nou acasă în mine însămi... Mi-a fost atât de dor de mine... de acea forță plenară a personalității care stăpânește cu ușurință orice situație... acea forță care-i zâmbește șmecher cugetului cvasi leșinat de spaimă în fața unor situații ce par imposibile... și-i spune: „hai, fetița... hai că poți”... Și... culmea... are dreptate... Totul e simplu când sunt acasă...
Dar... dar... eram acasă și când nu eram acasă... și... eram tot eu...
- Cine eram eu când nu sunt Eu?...
- Păi... tot eu... dar varianta mai pământeană... mai cu aripi frânte... care, uneori, își amintește de cumplita rană a pierderii înaltului și-și contemplă neputiincios ciotul... ce odinioară se prelungea în aripi...
- Cum se face că mă scurg din mine... și... pe unde umblu Eu... când nu mai știu de mine?... sau... poate chipul de lut nu e singura mea casă?... sau... sau... ceea ce cred că sunt... e... de fapt o frățietate de euri care lucrează prin ființa mea în lume precum cele două mâini legate de cei doi umeri - gemeni?...
Îmi răsună în amintire versurile lui Blaga „sufletele noastre sunt în noi / când suntem doi”... Până azi credeam că filosoful s-a apucat să scrie poezie de dragoste... dar... este un altfel de iubire... „spune-o încet” așa cum se rostesc marile taine... „iată, aceștia suntem noi”... Castor și Polux, Cain și Abel... și toți frații suntem și noi...
Un nou vârteș cromatic celest... mult prea delicat pentru cuvinte... mă face să-mi pipăi automat buzunarul în care țin aparatul foto (telefonul). Poate e și un dram de egoism în voirea de a lua cu mine ceea ce Serafimi crează în fiecare moment diferit dar... mereu cu cea mai rafinată iubire...
Undeva, între profundul albastru de cobalt al asfințitului senin și casa din vârful pământului... se înfiripă o clipă de iubire de nuanțe delicate de petale de cireș... poate un pic violacee...
Incarnatus, incarnatus, incarnatus... se repetă... ca de la sine în mintea mea cu entuziasm. De-aș fi copil acesta ar fi momentul în care aș exclama cu degetul ațintit spre marea ființă de lumină: - „uuuuuuuite!”
E seară. Întunericul se furișează, încă, foarte repede pe câmp. Azi, totuși, seninul revelează luna aproape plină care transformă noaptea într-un altfel de zi.
Caii stau împrună liniștiți, acea liniște consistentă în care își încredințează sufletele unii altora... acea liniște în care își semnalează prezența rumegând încetișor... acea liniște a micilor zgomote familiare care-i fac să-și simtă apartenența...
Îi contemplu de la distanță... apoi de aproape... Sisi mă observă și se desprinde... ușor... șovăielnic... Sufletul ei deja nutrește noua fraternitate cu al meu... Dispărem cu precauție în întuneric pe câmpul alăturat... Îi vorbesc tot timpul... Își ciulește urechile atât de intens încât încep să-i aud ascularea scrutătoare. Albul ochilor scânteiază sub razele lunare. Pășește încet de parcă ar pipăi cu copitele textura fiecărui centimetru de pământ.
Știu, știu atât de bine că trupșorul ei bine proporționat forfotește a forță de viață și a spaima care care îi injectează adrenalină direct în mușchi la fiecare zgomot neobișnuit (un foșnet în iarbă, un fâlfâit de aripi, un lătrat îndepărtat). Întind lonja și îi dau un impuls de mișcare. Se așterne în galop susținut... E fericită! Se mișcă plenar, își simte forța, își scutură capul și suflă ușurată de povara zilelor cuminți... Silueta calului negru se contopește cu pământul negru... O urmăresc după cadența pașilor și coama ce creează caligrafii ciudate pe fundalul translucid al orizontului precum teatrul de umbre chinezesc. De ar fi primăvară... aș exclama: Le sacre du Printemps... dar e doar o noapte de primăvară în miezul iernii...
Am stat minute în șir cu ea după ce am redat-o fraților cabalini... A stat și ea mult cu mine... privindu-mi silueta... Tăcere... Câțiva pași indeciși... par a o purta spre mine... dar știe... că e momentul să se desprindă... Se îndepărtează... Iubirea... rămâne...
Comments
Post a Comment