Am pornit spre o poiană... am ajuns într-o dumbravă...

 Am pornit spre o poiană...

Am poposit într-o dumbravă...

Încă scotocesc prin cotloanele intuiției de ce a fost să fie așa...

În fața mea se mai așterneau câteva sute de kilometrii după alte câteva sute deja parcurse.

Bordul mașinii semnalizează în culori neliniștitoare probleme serioase. Reduc viteza... opresc în prima parcare. E seară. O seară superbă pe care abia o întrezăresc după multe zile și nopți de activitate intensă. Trebuie să iau o decizie. Îmi vâjâie variante peste variante. E clar că tot programul pe care l-am făcut în avans aproape pe ore... se destramă... se rescrie într-un mod încă nedeslușit. Hotărârea e luată. Voi dormi în mașină împreună cu cei trei câini. 

La crăpatul zorilor îmi croiesc drum prin buimăceală spre toaletă. E suspect de curată. Scot patrupezii la o scurtă plimbare răcoritoare. Cerul e halucinant de sclipitor în prag de lună plină. E liniște și o ciudată pace. La fiecare pas mă uimește gazonul perfect întreținut, băncile și mesele pregătite cu grijă pentru drumeții care poposesc să-și tragă sufletul, florile înmiresmate și bogat așezate de-o parte și de alta a trotuarelor cochete. Un gând de recunoștință se strecoară în conștiința mea spre cei ce s-au gândit să facă un loc frumos pentru un țel util.

Între pământ și cer se conturează silueta unei biserici, chiar de-asupra parcării. 
Voi merge acolo de îndată ce se luminează mi-am zis... apoi am adormit ca un prunc.

Soarele era în plină forță când m-am dezmeticit de ziuă și... am pornit.

Mare mi-a fost uimirea și bucuria să descopăr un colț de rai... aici pe pământ... Un sentiment revigorant de speranță îmi umple ființa ca un pahar de apă de izvor după osteneala unui drum lung în dogoarea soarelui.

Fiecare colțișor este îngrijit. Pietrele, lemnul, apa, florile, animalele își au locul și respectul cuvenit. Oamenii pășesc în pace și liniște pe alei. Sunt și tineri și bătrâni, și măicuțe și mireni. Îmi strălucesc ochii să văd așa o oază de normalitate într-o lume nebună, nebună, nebună. Din timp în timp îmi scapă cu voce tare câte o exclamație: BRAVO! BRAVO! BRAVO!

Intru.

Anxietatea de seară se transformă în recunoștință.

E un loc care ar merita să fie în sine scopul unei călătorii de o asemenea anvergură.

Pornesc ușor spre mașină cu un sentiment de împlinire și uimire: cât de firavă este voința umană în fața unei vreri mai Înalte; ce lucrări cu adevărat remarcabile sunt așezate chiar lângă autostrăzile pe care gonim cu ignoranță; cât de important e... ca într-o lucrare să fii cu băgare de seamă la toate aspectele...

Am făcut cale întoarsă. Într-un fel mi-am atins destinația chiar dacă mintea mea nu asta și-a propus.

Drumul de intrare și ieșire este ca o îmbrățișare angelică presărată cu flori...