Știați că… Richard Wagner a fost mare iubitor de animale?

Richard Wagner a fost mare iubitor de animale, în special de câini, iar aceștia au apărut nu doar în viața lui personală, ci și în scrisorile și chiar în compozițiile sale.

Câinii lui celebri

Peps, câinele favorit al lui Richard Wagner, a fost un Cavalier King Charles Spaniel – o rasă de talie mică, elegantă și afectuoasă, originară din Anglia. Era negru cu pete castanii (culoarea „black & tan”), cu urechi lungi și blană mătăsoasă. Peps a fost companionul lui Wagner în anii 1860, mai ales în perioada în care lucra la „Tristan și Isolda”. Wagner îl considera un fel de „critic muzical”: dacă Peps scâncea nemulțumit la o frază, compozitorul renunța la ea. Dacă stătea liniștit și „aprobator”, atunci Wagner continua. Cosima Wagner notează în jurnal că soțul ei spunea adesea, în glumă, că Peps a compus o parte din muzică. După moartea lui, Peps a fost înmormântat cu grijă în grădina vilei lor de la Tribschen.  Cavalier King Charles Spanielii sunt cunoscuți pentru temperamentul lor afectuos și sensibilitatea față de starea emoțională a oamenilor — ceea ce explică legătura specială dintre Wagner și Peps. (OperaWire, Science Focus, dogs-in-history.blogspot.com)

Povestea lui Peps și Tristan și Isolda este una dintre acele anecdote savuroase din culisele marii muzici. Se spune că Wagner era adesea la birou, lucrând la compoziții, iar Peps, cavalierul său negru cu pete castanii, stătea aproape de el, fie pe scaun, fie pe podea. Peps avea un obicei simpatic: când voia atenție, lătra sau scâncea pe un ton foarte melodios, cu intervale destul de regulate. Într-o zi, Wagner lucra la pasajele lirice din Tristan și Isolda. Peps a scos un șir de sunete pe o succesiune de note care l-au amuzat pe Wagner — ceva între o chemare jucăușă și o rugăminte. Compozitorul a notat aproape în glumă acele intervale pe hârtie. Apoi, în timp ce dezvolta ideea, și-a dat seama că acel mic motiv avea exact încărcătura emoțională pe care o căuta: un amestec de dor și tandrețe. Cosima Wagner notează în jurnalul său (13 iunie 1869) că Wagner îi spunea cu mândrie că Peps "a compus" o parte din motivul Isoldei — evident, exagerând cu umor, dar recunoscând inspirația. Practic, Peps nu a scris muzica, dar a dat scânteia pentru o mică frază muzicală care a intrat în țesătura operei.

Robber a fost un Newfoundland – o rasă de talie mare, robustă, cunoscută pentru forța și loialitatea ei. Wagner l-a primit pe Robber în perioada exilului său din Riga. Câinele l-a însoțit într-o fugă dramatică din fața creditorilor și a autorităților (în 1839), traversând chiar și cu barca Marea Baltică împreună cu el și Minna. Robber era uriaș (unii contemporani spuneau că avea peste 70 kg) și extrem de atașat de stăpânul său. În scrisori și amintiri, Wagner îl descrie ca pe un companion tăcut și curajos. Se spune că loialitatea lui Robber i-ar fi inspirat atmosfera maritimă și sentimentul de destin tragic din Der fliegende Holländer (Olandezul zburător). Newfoundlandul este adesea considerat „câinele marinarilor” datorită forței sale la înot și naturii protectoare, deci nu e deloc întâmplător că Wagner s-a simțit legat de el.

Russ a fost tot un Newfoundland – la fel ca Robber. Wagner l-a primit mai târziu, după perioada cu Robber. Unele surse spun că fusese adus „din Rusia” (de unde și numele lui). Era un câine masiv, de talie mare, caracteristic rasei Newfoundland: blană densă, neagră, foarte atașat de familie. Wagner îl plimba zilnic în apropierea lacului Zürich, iar acest timp de meditație i-a ajutat să contureze „Der Ring des Nibelungen” (Inelul Nibelungilor). Nu există un motiv muzical direct inspirat de Russ, dar Wagner nota că mersul „cadent” al câinelui i-a dat idei pentru ritmul marșului în Siegfried. Wagner îl iubea enorm, iar după moartea compozitorului, Russ a fost înmormântat chiar la picioarele mormântului său din grădina vilei Wahnfried din Bayreuth. Cosima Wagner notează în jurnal cât de apropiat era Russ de stăpânul său și cât de liniștit stătea lângă el în timpul compoziției. E interesant că Wagner, deși avea și câini de talie mică (precum Peps), a avut o predilecție pentru Newfoundland–i — câini uriași, loiali, „eroici”, care reflectau poate și imaginea grandioasă pe care o cultiva în viață și artă.

Fips a fost un Spitz mic – un câine de talie redusă, foarte energic și vioi. Fips a trăit alături de familia Wagner la Wahnfried, în Bayreuth. Era cunoscut pentru firea sa jucăușă și gălăgioasă; Cosima îl descrie în jurnal ca pe un „zvăpăiat al casei”. Nu a avut o influență directă asupra muzicii, ca Peps, dar a fost un companion afectuos, aducând veselie într-o perioadă altfel încărcată de tensiuni și muncă intensă. Era foarte atașat de Cosima și de copii. Spre deosebire de Robber și Russ (amândoi Newfoundland, câini uriași) sau Peps (Cavalier King Charles Spaniel, delicat și „muzical”), Fips era un câine mic și năzdrăvan, completând „galeria” variată de patrupede din viața lui Wagner.

Pohl a fost un Labrador Retriever – una dintre rasele de talie medie-mare, inteligente și foarte devotate. Este menționat mai ales în surse secundare (precum classical-music.com și reviste wagneriene). A făcut parte din „menajeria” de la Wahnfried, împreună cu Russ (Newfoundland), Fips (Spitz mic) și alții. Era apreciat pentru caracterul său prietenos și echilibrat. Labradorii au fost încă din secolul XIX considerați excelenți câini de companie și de vânătoare. Nu există mărturii că ar fi influențat vreo operă, dar prezența lui este consemnată în corespondența familiei și în notele Cosimei. 

Marke a fost un Newfoundland – la fel ca Robber și Russ. Numele lui vine, probabil, de la regele Marke din Tristan und Isolde, ceea ce arată cât de mult îi plăcea lui Wagner să lege viața personală de mitologia sa muzicală. Marke a fost unul dintre câinii de la Wahnfried, foarte atașat de Wagner. După moartea compozitorului, în februarie 1883, câinele a intrat într-o stare de tristețe profundă și, conform mărturiilor contemporane, a murit la scurt timp „de dor” față de stăpân. A fost îngropat în grădina de la Wahnfried, chiar lângă mormântul lui Wagner, alături de Russ. Așadar, Wagner a avut o legătură specială cu Newfoundland-ii – câini mari, loiali și protectori – iar Marke rămâne simbolul devotamentului absolut, chiar dincolo de moarte.

Astfel, Wagner a avut în viața sa câini de toate tipurile: uriași și impunători (Robber, Russ, Marke – Newfoundland), mici și muzicali (Peps – Cavalier King Charles Spaniel), zvăpăiați (Fips – Spitz) și echilibrați/practici (Pohl – Labrador).

Cronologie

Anii timpurii (1830–1849): Câini fără nume consemnat – în tinerețe, Wagner a avut câini de talie mică, dar în scrisori menționează doar „dragul meu câine care îmi înțelege neliniștea”. Nu există legături clare cu compozițiile, dar în această perioadă a început să asocieze prezența animalelor cu un sentiment de liniște creativă.

Exilul elvețian (1849–1860): Russ – câine de vânătoare adus din Rusia, mare și loial. Wagner îl plimba zilnic în apropierea lacului Zürich, iar acest timp de meditație i-a ajutat să contureze „Der Ring des Nibelungen” (Inelul Nibelungilor). Nu există un motiv muzical direct inspirat de Russ, dar Wagner nota că mersul „cadent” al câinelui i-a dat idei pentru ritmul marșului în Siegfried.

München și Lucerna (1860–1866): Peps – cavalier king charles spaniel, sursa faimosului episod cu Tristan și Isolda. Inspiră o frază melodică în actul II din Tristan, asociată cu Isolda.
Wagner îl numea „meine kleine Muse” („mica mea muză”). Robber – terrier alb cu pete negre, neastâmpărat. Într-o scrisoare, Wagner glumește că Robber „a compus” zgomotele furtunoase din preludiul Die Meistersinger von Nürnberg, lătrând în timp ce compozitorul lucra.

Bayreuth (1874–1883)  Fips – câine mic, energic. Apare în jurnalele Cosimei ca „bucuria casei”, dar fără influențe muzicale clare.

O poveste mai neobișnuită implică un bulldog numit Leo, care l-a mușcat pe Wagner, provocându-i o infecție la deget și întârziind compunerea operei Die Meistersinger von Nürnberg (Classical Music).

Păsări cântătoare – Wagner și Cosima au avut câteva păsări exotice în colivie, despre care se spune că au inspirat trilurile păsărilor din Siegfried (actul II).

În testamentul său emoțional, Wagner menționează că și-ar dori ca „animalele mele să fie iubite până la ultima lor zi”, o notă care arată cât de mult le aprecia compania.

Aceste imagini și povești ne aduc mai aproape de latura afectivă și umană a lui Wagner. Nu erau doar animale de companie, ci prieteni fideli, critici muzicali neconvenționali și, în unele cazuri, sursă de inspirație.