Despre noroi, devoțiune și... frumusețe...

Dimineața... pe când încă nici soarele nu e trezit... plouă... Prognoza spune că va ploua toată ziua... Am de ieșit în oraș. Fac câțiva pași gândind că mă pot strecura printre picuri. Dar... nu, nu, nu... fac cale întoarsă după umbrelă. Of... acum se vor uda hainele și pantofii... Mă înseninez: tot e mai bine să mă întorc după umbrela pe care am pus-o de colo, colo dar încă nu am folosit-o în acest sezon, decât să curăț minute în șir parbrizul. Gândul șugubăț, pus pe ghidușii media îmi dă brânci să fac un sondaj pe FB cine ar prefera umbrela și cine curățatul mașinii înghețate la 7 dimineața. Pornesc motorul molcom. Muzica simfonică inundă habitaclul ca o îmbrățișare blândă. Mă îndrept spre o întâlnire la fel de plăcută.

Pe drum mintea mă transportă instant la herghelie. Oare cât de mare este noroiul? Oare cât de tare va ploua după-amiaza? Cum ar fi să nu mă duc azi? Dar i-am promis... Of, suflețel drag, sigur mă așteaptă. Cum să mă îmbrac / înfofolesc? Și dacă... totuși... nu mă duc azi?

M-am dus!

Ploaia a stat!

Vântul a stat!

Oază de liniște de cuib de suflete.

Sissy și amicul ei mă așteaptă în poartă.

Ogarii, precum mesagerii din poveste, dau o tură în zig-zag prin herghelie salutând cu voioșie.

Coama, coada și părul de pe spate sunt îmbăiate și curate. Uite, la asta nu m-am gândit. Însă, așa cum mă așteptam, copitele frământă noroiul mai abitir decât frământau bunicile cozonacii.

Pornim, alunecăm la fiecare pas, ne oprim, iar pornim - de data asta cu mai mare băgare de seamă.

Ce interesant... noroaiele se formează doar în locurile amenajate de oameni...

Pe câmp și în pădure natura știe să se păstreze curată în fiecare anotimp...

Depășim mocirla (de care nu mă mai feresc fiind încălțată cu cizme de cauciuc până la genunchi) și ne urmăm calea deja știută.

E frumos!

E nesperat de frumos!

E luminos!

E o curăție rarefiată și așezată în bună rânduială precum o pâine proaspăt scoasă din cuptor.

Pădurea ni se deschide cu ușurință, așa cum deschizi ușa unui prieten. Ne oprim mai des. Ne tragem sufletul. Ne împrietenim cu liniștea și cu foșnetele misterioase. Ogarii aleargă răvășind rămășițele verii. Sissy paște smocuri răzlețe de iarbă reavănă care răzbesc prin arămiul frunzelor parfumate de nostalgia descompunerii...

Ne facem timp să privim și rănile codrului... care... din depărtare par atât de dureros-înspăimântătoare în căpșorul cabalin... 

E momentul să contemplăm împreună asfințitul...

Mai sunt doar câteva minute de lumină.

Culori rafinate se întrepătrund ca într-un pastel pe firmament...

Ce misterioasă prezență îmi cheamă privirea? E Luna...

Eu... calul... doi ogari... Luna și Venus... ne plimbăm agale în clar-obscur până acasă...

Mergi prudent să eviți derapajele!

Mergi pe orice vreme!

Mergi!

Soare... nuanțe și... ghidușii...

Liniștea din mijlocul vacarmului

 

La cumpănă dintre ani...

Oamenii se bucură în lumea strălucitoare a orașului... Plugușorul se pornește și trosnește și pocnește...

Sissy tresare la fiecare bubuitură ce-și croiește drum prin eter până în lumea așezată a liniștii... Urechi lungite de ciuleală, ochi sclipitori de scrutare intensă a nevăzutului... musculatură încordată până la ultima fibră... îmi picură în vene fiorul înghețat al pericolului.

Mă opresc cu fermitate și blândețe.

Acesta e momentul - mi-am zis - să învățăm ceva nou: de mii de ani oamenii alungă timpul învechit cu zgomote asurzitoare... hai să ne eliberăm de demonul fricii cu forță sufletească blândă!

Îmi relaxez postura, las umerii jos, îi dau timp să mă imite. Aștept... Cu gesturi timide și ezitante îmi urmează exemplul și își lasă capul jos. Îi tremură piciorul: ar vrea să fugă din fața pericolului dar rămâne... rămâne cu mine... Pășim înainte... încet... calm... recâștigându-ne liniștea cu trudă aproape la fiecare pas...

În ultimele sale ore, spiritul anului 2024 mi-a dăruit una din cele mai valoroase experiențe: liniștea din mijlocul vacarmului...

Seara lasă ușor cortina peste zi, peste an... cu o pâclă de ceață răcoros misterioasă din care retrage treptat luminozitatea.

Bubuielile se intensifică. Herghelia se mișcă cu nervozitate. Sissy Paște liniștită lângă picioarele mele. A înțeles! Am înțeles!

Despre soare... și despre cei de sub El...

 Azi...

Ar fi trebuit să fie despre El, despre Soare.

Încă de dimineață mi-am făcut vocalizele mentale pentru lustruirea cuvintelor din a doua noapte sfântă.

M-am dichisit toată ziua și am pornit ca la o întâlnire foarte importantă... cu un ușor frison care-mi picura neliniște de gheață în vene: și dacă îl ratezi? și dacă... până ajungi se va înnora? și dacă nu ai făcut totul pentru celesta întâlnire?

Am ajuns!

El, strălucitor mă aștepta pe cer. Ce ușurare.

Era tot acolo și în oraș. Mi-a scăldat pupilele de cu dimineață în speranțe aurii. Totuși... a trebuit să fug dintre oameni pentru a-L putea întâlni...

Cu toate astea... azi... a fost mai mult despre aer și cer, despre curăție și claritate, despre eleganță și sobrietate.

Ca o amintire a viscolului sever de ieri, o undă rece și bine articulată de aer alerga peste câmpuri precum o cavalerie ușoară aeriană cu un gest autoritar prin care-și revalida victoria asupra pâclei cenușii cu care a trudit năpraznic toată noaptea. Norii sunt risipiți te miri pe unde.

Privirea se poate odihni în depărtări: totul e clar! Totul e în bună rânduială!

Pășim încet spre pădure.

Umbrele noastre sunt cât pășunea - gândurile cât universul!

Doar sufletul se mai chircește sub povara timpurilor. E la fel de alert precum caii. 

Pădurea cea veche... de atâtea ori cutreierată... ne așteptă cu noi hieroglife imposibil de descifrat. Mă minunez de elaborata caligrafie... îmi amintesc de mitologica creangă de aur... apoi pășesc Înăuntru. Un foșnet domol și plenar ne întâmpină apoi se lasă liniștea... o liniște atât de strălucitoare încât dă glas răsfirat păsărilor.

Calul își înviorează pașii la vederea smocurilor de iarbă fragedă. Să fie prevestitoare de primăvară? Verdele e prea intens pentru asta. Să fie rămășiță de toamnă? Vitalitatea e prea mare pentru asta. Insule de viață din răspântia timpurilor picură speranță și entuziasm în sufletele noastre.

- Hai să ne bucurăm!

- Hai să stăm în liniște în pădure! - îi spun ferm și calm.

- Dar cum se face asta? Până acum eu am trecut pe aici, ori în galop către casă, ori cu treaba pe care mi-au impus-o alții - suflă a oftat scuturându-și grumazul.

- Stai! Hooo... Doar stai! Vom învăța împreună!

Frământăm noroaie cu pașii dar privirile și sufletele sunt ațintite spre întinderea liniștită ce ni se oferă precum o masă bogată în bucate primenitoare.

A fost și despre tipare, noutăți și frici. Vechii prieteni, în straie noi, arată ca și coborâți din nave spațiale. Herghelia a ciulit urechile până la cer apoi a luat-o la goană. Hai să ne jucăm! - s-au avântat ogarii. La capătul pășunii frica a transformat fuga în atac: încomații și-au pironit capetele amenințător în pământ și au pornit a o turmă de tauri furibunzi la confruntarea spaimei de moarte. Hai să ne jucăm! - au schimbat direcția ogarii. Prindeți-ne... dacă puteți. Și-au alergat cu toată bucuria în zig-zaguri halucinante. Au obosit și unii și alții. S-au oprit să-și tragă sufletul sub privirile mele uluite. O iapă cu nume de operă s-a apropiat cu mare precauție de câine. - Mi se pare că te cunosc! - și-a bulbucat ochii. - Evident că mă cunoști! - i-a răspuns întinzându-și capul. Suntem prieteni de mai bine de un an. Cele două năsucuri s-au apropiat, s-au atins, s-au recunoscut. - Totul e în bună ordine - a suspinat ea către herghelia care a început să pască de parcă totul ar fi fost un vis.

Cineva... undeva... sigur se amuză și pe seama tălâmbelor mele frici...

Doar liniștea... e firesc de sfântă...

 E simplu...

E Crăciun!
Viscolul biciuie coama cailor; se izbește în tâmple ce se arcuiesc iscoditor în zare.
- E doar vântul - i-am șoptit blând.
- Nu, sunt vremurile ce rostogolesc bulgări de aer și spaime în orizont - mi-a scânteiat din priviri.
În griul şuierător, despuiat de omăt se strecoară discret o neobișnuită pace.
Cât de maiestos-sever ne vorbește cerul...
Pășim ușor pe drum. Eu, domol înainte. Ea, cu sufletul cuibărit în amprenta pașilor mei.
Herghelia zguduie pământul în valuri de galop nebun... de-a valma cu vântul și ogarii.
Totul e un joc.
Doar liniștea... e firesc de sfântă...
Sărbători binecuvântate!

E lumină pe pământ...

E lumină pe pământ... când ninge...

Căldura se retrage din vecinătatea atingerii... apa își oprește curgerea... lăsând loc unui altfel de lumini... misterioase... clare... distante... atât de intime contemplării...

Pașii... se grăbesc pe cărări noi pentru minte... atât de vechi pentru suflet...

Inima pulsează a exaltare...

E liniște...

E bine...

Undeva... dincolo de orizontul retinei... frumosul își extinde protector prezența...

Privilegiul înaltului... aduce cu sine... departe-vederea...

Dorul se cuibărește cuminte... în priviri... în aer... Dorul de Sine...

 

 

Peisaj de iarnă...

Ieși... ieși în natură și... respiră...

E frig... îți îngheață urechile și nasul... dar... e loc de trăit... loc de iubit viața... loc de iubit ființele...

Calul, etern tovarăș de drum, te iubește la fel de mult cu sau fără fard... cu sau fără haine de firmă... cu sau fără mașină de lux (dar... întotdeauna cu morcovi...). Te iubește pentru că ești acolo. Te iubește... pentru că așa știe să trăiască: în sălbăticie sau în devoțiune față de om...

Contemplă apoi drumul... urma vizibilă a obiceiului oamenilor de a trece prin acel loc...

Cât de fascinantă e liniștea ulițelor adâncite în adormirea iernii... Cât de tentant și ușor e să pășești pe o asemenea cale... unde... dacă ești cu adevărat atent îți poți auzi propria ființă surâzând la fiecare pas...

E simplu... e frumos...

Contemplă apoi... apa... care meditează în neclintire înghețată... Gândul ei... e cerul... mereu schimbător...

Acum s-a închis în sine sub crusta translucidă. S-a ascuns de frigul de afară precum sufletul omului...