În capul scării...

E liniște în mintea mea... e liniște și în sufletul meu... atât de surprinzătoare încât nici gândurile nici cuvintele nu îndrăznesc să curgă spre mine așa cum o făceau cu aplomb zilele trecute...

Am ajuns la a douăsprezecea noapte sfântă când cerurile sunt deschise... când „îngeri și oameni cântă împreună”... când cosmosul se revelează omului prin cele douăsprezece  constelații... când lumile spirituale cercetează minuțios gânduri și vorbe, trăiri și fapte și țes... împreună cu mintea buimacă, sufletul frăgezit și cugetul vigilent... noi vise... noi orizonturi...  

Coroana e completă... pietrele prețioase și-au găsit locul potrivit... în momentul potrivit...

Zgomotul urărilor e mult estompat și rarefiat... Mai ajunge câte una-două... precum șuierul neașteptat al unor petarde întârziate din focurile de artificii... Parcă e făcut ca la orice joc de artificii... după ce spectacolul pare să fi epuizat arsenalul... iar oamenii își îndreaptă gâtlejurile înțepenite de atâta privit în sus... să mai puște... câteva... așa... de parcă le-ar fi găsit cineva, din întâmplare, nefolosite și i-ar fi târșă să le lase până la anu'...

Mă desprind cu greu din conversațiile interminabile... cu oameni interesanți... care ar putea fi interesante... dacă nu mi-aș fi programat ieșirea în natură. De două seri s-a cuibărit în sufletul meu, din ce în ce mai mult, profundul sentiment de recunoștință că există un loc în natură pe care îl pot numi cu adevărat acasă...

Ajung pe câmp... e aproape întuneric...

Mă întâmpină zgomotos alaiul de câini... apoi se cuibăresc zgribuliți care pe unde... Se face liniște...

Silueta lui Sisi se desprinde ușor de lângă fân și se apropie de poartă. Știu că se bucură. Mă bucur și eu. Ne mișcăm în liniște, discret, elegant, fără vorbe, fără atingeri. Mintea ei se înmoaie, se fluidifică... pentru a percepe direcția de mișcare pe care o doresc. Mă impresionează gestul ei de a-și pleca blând capul înaintea voirii mele... Îi mulțumesc pentru încredere. Cu fiecare respirație ne inspirăm una pe cealaltă până în tainițele sufletelor. 

Am ajuns repede, traversând noroaie, până la locul unde iarba este fragedă. Ea se așterne pe păscut. Eu îmi ridic privirea spre cer... apoi și aparatul...

La început a fost ceața fină care ascundea norii topiți unii într-alții de parcă nu ar avea nici început nici sfârșit. În doar câteva minute conturul întunecat al câmpului putea fi contemplat cu claritate iar luminozitatea ciudată din spatele norilor zămislea un nou relief cromatic. E loc de stat... e timp de stat... Întreaga ființă a peisajului ne protejează parcă plimbarea nocturnă...

Totul e frumos... totul e bun...

Mă întorc în „lume”... Mărețele construcții ale oamenilor, pe cât de fascinante sunt, pe atât de sărăcăcioase par... uneori... în comparație cu grandoarea și rafinamentul cu care construiește Natura...

Mă apropii de apă... apa repede curgătoare a Crișului repede. De mult nu am mai fost atât de aproape... Îmi preling privirea pe luciul care pare să fi uitat că doar la câțiva kilometri era sălbatic și se îndreaptă spre o altă sălbăticie în foarte scurt timp... Acum e prețios... și pare că știe asta... E matur... și-și poartă maturitatea cu noblețe... E apa care oglindește cerul și chipul omului deopotrivă...

Urc...

Mă opresc pentru o vreme în capul scărilor... așa cum se oprește și timpul când își împlinește aflarea în lume...

Totu-i vechi... totu-i nou...

„Ce e val ca valul trece / Nu spera şi nu ai teamă / Te întreabă şi socoate / Ce e rău şi ce e bine; / Toate-s vechi şi nouă toate: / Vreme trece, vreme vine.” M. Eminescu

În ale Spiritului cosmice gânduri... sufletul se trezește...

Cu ziua de azi intrăm într-o nouă epocă... poate pentru că e prima zi de lucru... poate pentru că au apucat să iasă din mahmureală petrecăreții... poate pentru că s-au mai slăbit chingile singurătății anxioșilor... În mod cert... un nou fior trece, ca un val de oameni pe stadioanele arhipline, prin miliardele de ființe umane moțăinde.

Telefonul meu ținea isonul celor ce păreau treziți brusc dintr-un somn năucitor și mă căutau acum... să mai recupereze din crâmpeiele de raționamente comune ce se conturau cu claritate în înșiruire logică cu doar câteva zile în urmă... dar acum par atât de îndepărtate... de parcă ar fi trecut eoni nu doar un an...

Luna își aseamănă înfățișarea din ce în ce mai mult cu a soarelui: mai sunt doar trei zile și nopți (ca-n povești) până-și întregește discul. Dar... nu o vedem. E o luminozitate misterioasă pe câmp. Razele solare și cele lunare pătrund prin ceața fină și dau senzația unei nebuloase binevoitoare, aproape materne. Este o liniște desăvârșită.

Sisi mă vede și se desprinde din herghelie. Mă aproprii de ea... se apropie de mine cu firescul cu care se atrag doi magneți. E liniștită dar foarte trează.

Intrăm în țarc... fără lesă... fără lonjă... fără bici... Și... da... și de data aceasta a fost suficientă vocea mea pentru a porni la pas apoi la trap... pentru a se apropia de mine...

Cu un an de zile în urmă... mulți erau sceptici în privința dresajului vocal al calului, motivând că doar atingerea este cea care îl poate coordona. Poate că au dreptate. La urma urmei eu nu am făcut dresaj... ci am creat o punte prin care sufletele noastre, atât de diferite, să poată respira împreună... am creat un univers sonor care să fie balsam pentru lipsa ei de încredere... am creat un bici vrăjit de chiuituri care să-i înfierbânte sângele a galop.

Pornim împreună pe câmpul de ieri. Pași sunt hotărâți. Respirația caldă îmi urmărește fiecare impuls de mișcare al trupului. Mă urmează firesc... fără vasalitate... fără ezitare... atât de omogen precum ceața care ne învelește în mister matur.

Ne antrenăm scurt dar într-un ritm susținut. Lonja se întinde dar nu se forțează. 

- Braaaaavo... e semnalul sonor că poate veni la mine să-și primească recompensa... O las complet liberă. De obicei caută primul smoc de iarbă delicios cu care să se îmbuibe. Dar azi... rămâne neclintită lângă mine... într-o stare de perfectă luciditate și echilibru... fără a aștepta alte recompense... fără intenția de a se întoarce la ceilalți... fără emoții (da, și caii au emoții)... de parcă... ceva cu adevărat înălțător ar fi înnobilat și încomatul cap. Mă urmează liber până la mașină apoi pe câmp de parcă ar fi parte din mine... 

Privesc apusul deja apus. E întuneric. Mă surprinde molcom calitatea diferită a acestei ceți: nu este nici apăsătoare, nici nu dă senzația de difuz ci de sprijin spre stare de veghe...

Plenara ființă invizibilă care a așternut asupra noastră, a câmpuprilor și îndepărtărilor atâta liniște... pare să vorbească sufletelor noastre într-un mod trezitor...

Prietenia sau... noua fraternitate...

Prima luni din 2023 m-a scăldat în soare!

Oh, Doamne... după multe săptămâni (poate prea multe) e prima dată că mă simt, din nou acasă în mine însămi... Mi-a fost atât de dor de mine... de acea forță plenară a personalității care stăpânește cu ușurință orice situație... acea forță care-i zâmbește șmecher cugetului cvasi leșinat de spaimă în fața unor situații ce par imposibile... și-i spune: „hai, fetița... hai că poți”... Și... culmea... are dreptate... Totul e simplu când sunt acasă...

Dar... dar... eram acasă și când nu eram acasă... și... eram tot eu...

- Cine eram eu când nu sunt Eu?...

- Păi... tot eu... dar varianta mai pământeană... mai cu aripi frânte... care, uneori, își amintește de cumplita rană a pierderii înaltului și-și contemplă neputiincios ciotul... ce odinioară se prelungea în aripi...

- Cum se face că mă scurg din mine... și... pe unde umblu Eu... când nu mai știu de mine?... sau... poate chipul de lut nu e singura mea casă?... sau... sau... ceea ce cred că sunt... e... de fapt o frățietate de euri care lucrează prin ființa mea în lume precum cele două mâini legate de cei doi umeri - gemeni?...

Îmi răsună în amintire versurile lui Blaga „sufletele noastre sunt în noi / când suntem doi”... Până azi credeam că filosoful s-a apucat să scrie poezie de dragoste... dar... este un altfel de iubire... „spune-o încet” așa cum se rostesc marile taine... „iată, aceștia suntem noi”... Castor și Polux, Cain și Abel... și toți frații suntem și noi...

Un nou vârteș cromatic celest... mult prea delicat pentru cuvinte... mă face să-mi pipăi automat buzunarul în care țin aparatul foto (telefonul). Poate e și un dram de egoism în voirea de a lua cu mine ceea ce Serafimi crează în fiecare moment diferit dar... mereu cu cea mai rafinată iubire...

Undeva, între profundul albastru de cobalt al asfințitului senin și casa din vârful pământului... se înfiripă o clipă de iubire de nuanțe delicate de petale de cireș... poate un pic violacee...

Incarnatus, incarnatus, incarnatus... se repetă... ca de la sine în mintea mea cu entuziasm. De-aș fi copil acesta ar fi momentul în care aș exclama cu degetul ațintit spre marea ființă de lumină: - „uuuuuuuite!”

E seară. Întunericul se furișează, încă, foarte repede pe câmp. Azi, totuși, seninul revelează luna aproape plină care transformă noaptea într-un altfel de zi.

Caii stau împrună liniștiți, acea liniște consistentă în care își încredințează sufletele unii altora... acea liniște în care își semnalează prezența rumegând încetișor... acea liniște a micilor zgomote familiare care-i fac să-și simtă apartenența...

Îi contemplu de la distanță... apoi de aproape... Sisi mă observă și se desprinde... ușor... șovăielnic... Sufletul ei deja nutrește noua fraternitate cu al meu... Dispărem cu precauție în întuneric pe câmpul alăturat... Îi vorbesc tot timpul... Își ciulește urechile atât de intens încât încep să-i aud ascularea scrutătoare. Albul ochilor scânteiază sub razele lunare. Pășește încet de parcă ar pipăi cu copitele textura fiecărui centimetru de pământ.

Știu, știu atât de bine că trupșorul ei bine proporționat forfotește a forță de viață și a spaima care care îi injectează adrenalină direct în mușchi la fiecare zgomot neobișnuit (un foșnet în iarbă, un fâlfâit de aripi, un lătrat îndepărtat). Întind lonja și îi dau un impuls de mișcare. Se așterne în galop susținut... E fericită! Se mișcă plenar, își simte forța, își scutură capul și suflă ușurată de povara zilelor cuminți... Silueta calului negru se contopește cu pământul negru... O urmăresc după cadența pașilor și coama ce creează caligrafii ciudate pe fundalul translucid al orizontului precum teatrul de umbre chinezesc. De ar fi primăvară... aș exclama: Le sacre du Printemps... dar e doar o noapte de primăvară în miezul iernii...

Am stat minute în șir cu ea după ce am redat-o fraților cabalini... A stat și ea mult cu mine... privindu-mi silueta... Tăcere... Câțiva pași indeciși... par a o purta spre mine... dar știe... că e momentul să se desprindă... Se îndepărtează... Iubirea... rămâne...

Roata stelelor...

 

În noua zi a noului an... calc accelerația cu elan spre herghelie, entuziasmată fiind de razele solare care mi-au înviorat spiritul de ceva vreme. Toată apăsarea zilelor trecute s-a dizolvat... împreună cu anul ce s-a scurs în memoria cosmică... 

„Suflete, prund de păcate / ești nimic și ești de toate. / Roata stelelor e-n tine / și o lume de jivine” - scrie Lucian Blaga în „Inima pădurii”... 

Resimt cu toții porii ființei mele undele astrelor și mă întreb adesea ce minte trebuie să fi fost aceea care a putut gândi constelațiile și cele 12 influențe ale lor asupra eului uman?...

Iar se întâmplă ca ochiul să vadă una și aparatul alta... Mă necăjesc un pic... Imaginea pe care o percep eu, ca om... e radioasă... caldă plenară... luminoasă... cu un soare puternic și suveran care trimite raze clar vizibile, brăzdând brazda... și un văl ușor de nori de pare că poți să-l miști doar cu un simplu suflu, cum ai face din curiozitate cu voalul miresei... Privesc aparatul... și constat că vede mult mai concret, aproape material... ceea ce percepției mele i se arăta ca diafan...

Bolborosesc... și merg mai departe...

Într-un târziu... realizez că... imagistic... e mai bine așa... iar caligrafia ciudată se metamorfozează rapid în lectura mea din coroană de spini în coarne de bour apoi în lemniscată verticală... apoi... în ceva ce sugerează simbolul Racului... un vârtej ce unește cerul și pământul...

Cu câtă ușurință reușește natura să picteze nuanțe ce armonizează culori și forme atât de diferite.

Privesc spre Nord și recunosc armonia în mișcare.

Dacă în stânga e trecutul și în dreapta viitorul... așa cum ne învață Arnheim în Forța centrului vizual - concept de care greu mai pot scăpa -... îmi este deja clar ceea ce văd: vârtejul din trecut lansează particule din propria ființă spre viitor... Oare vrea să-l invadeze... să-l populeze... să se salveze... să-i tulbure doar albastrul imaculat?... E atâta forță și intenție în vârtejul translucid... care... dacă nu mi s-ar revela drept foarte serios... ar putea fi în imaginația mea și o gigantică bezea sau rămășița unei trene vaporoase... sau... nimic... doar uimire...

Din pădure se aud strigăte... unul din caii fetelor s-a îndepărtat alarmant de mult... Sisi iese din contemplare și ciulește urechile alert. Opresc aparatul și îmi iau în serios atribuțiile de pământean ce-și plimbă calul la liziera muzicală...

Da... e muzică... și primăvară... azi, 1 ianuarie 2023... și e atât de firesc să fie așa...

Păsările... ca trezite din somnul hibernal... se întrec în mesaje vocale...

Gândul ghiduș, furișat de ființa umorului, îmi șoptește: își trimit mesaje de „an nou fericit!”...

Zâmbesc complice... apoi... o grimasă întrebătoare venită din interiorul meu gânditor... rostește întrebarea: și dacă e așa?... Și dacă își comunică ceva cu adevărat important?... La urma urmei... un nou impuls cosmic... merită toată atenția...

Mai e ceva...

Nu... nu e luna... nici norii roșiatici precum dunele de nisip deșertici...

În doar câteva zeci de minute... cel puțin 9  avioane au lăsat în urma lor dâre lungi precum un nesfârșit fuior... ca o mâncărime usturătoare înaltului... ca aceea când te tai, în grabă, cu o coală de hârtie greșit manevrată... sau scrâșnești din dinți când jucăușul patruped canin nu așteptă să deschizi portiera ca să-ți sară în brațe și-și amprentează ghearele cu un sunet (pe care nu îl mai poți uita) pornind de la geam până la prag... lăsându-te năuc... căci n-ai ce-i face...

Pas cu pas... pe drumul vieții... mai avem de învârtit moara anului nou...

„Dumul tău nu e-n afară / Căile-s în tine însuți” mai spune Blaga în aceeași poezie... 

Îmi împreunez mâinile a rugă, așa cum coastele se împreunează în jurul inimii... pentru a găsi armonia în marele vârtej de devenire a vremurilor și a mea / noastră în ele!...

Voind iubirea...

- De ce ai venit pe pământ? - mă întreabă ferm Îngerul.

- Ca să găsesc iubirea dintre oameni! - am răspuns cu gândul și cu sufletul, recunoscând măreția și simplitatea momentului... amintindu-mi cât de mult m-am străduit cu ani în urmă să aflu acest răspuns... la care întrebarea venea, mereu din aceeași direcție, cu aceeași „voce” dar cu nuanțe și formulări diferite... în contexte neașteptate.

- Și... ai găsit-o? - a continuat pe același ton.

- Nu am răspuns... dar lacrimile... lacrimile au pornit instant... fără să îmi dau seama... fără nici o undă de trăire... fără nici un suspin... Abia după ce toată pielea era scăldată în lichidul sărat... s-a schimonosit și fața ca-ntr-o grea penitență...

- Dar... dar... am găsit-o uneori licărind, ca o fata morgana, când într-un suflet... când într-altul, când într-un loc... când într-altul... și nu mă refer la pasiuni deșarte sau fantasme, nici la trăiri personale sau așteptări egoiste, ci la acea Iubire despre care amândoi știm cum trebuie să fie...

Răspunsul nu a fost mulțumitor. Știu asta din tăcerea severă cu care se îndepărtează de mine. Mi-ar plăcea să mai stea... să mă privească doar cu înțelegere cât îmi plâng de milă... dar... nu e timp de așa ceva... nici măcar de compasiune... nici măcar de o ușoară complicitate... sau încurajare... sau... sau un sfat... sau... un indiciu că ar fi nerealist...  Se îndepărtează cu o gravitate care știu... că la un moment dat îmi va fi dată înțelegerii... dar nu acum... iar acest nu acum mă face să mă zvârcolesc ca vânatul în laț...

De n-aș fi o leoaică trecută prin ciur și sită... acesta ar fi momentul disperării... dar... stau neclintită... nu implor... nici nu cer mai mult... primesc doar în suflet (așa cum mă aștept să primească și studenții mei) amara constatare...

- A... aaaaaaa... am găsit-o plenar în lumea animalelor... răsună din mine răspunsul ca o salvare... atât de evidentă. Ușurare! Apar instantaneu atâtea amintiri minunate... înșirate cu voioșie în matrița de gânduri pentru a le putea da strai de cuvinte...

Pentru un moment pare că se întoarce pe jumătate... îmi zămbește cu bunăvoință și îmi spune: - Știi bine că asta nu se pune!...

Știu...

Mă reculeg...

Îmi adun forțele și voiesc să fie ceea ce știu cu claritate că ar trebui să fie!

Sisi nu știe nimic din ceea ce știu eu... dar simte tot... ce se petrece în mine și în eterurile fine dintre noi și din jurul nostru. Își încredințează încomatul cap ghiduș și trupul voinicel voirii mele... căci... se simte deja în siguranță iar ființa mea e percepută de simțirea ei ca sursă de bine. Desigur... sunt și mulți morcovi la mijloc în trecutul nostru comun...

Privim ultimul apus din 2022...

E frumoasă trecerea...

Îmi amintesc de Micul prinț care iubea atât de mult asfințitul încât... într-o zi l-a privit de mai bine de treizeci de ori... Oare lui îi plăcea momentul de cumpănă ori se agăța de ziua care dădea să se dizolve în netimp?...

Întorc brusc aparatul. Două iepe cucuiete la cumpăna dintre metafizică (căci participă foarte activ la cugetările și observările mele) și aroma de morcovi de prin buzunare (căci au simțurile mult mai ascuțite decât ni le putem imagina) iau poziția de selfie mai profesionist decât formatoarele de opinie.

Să mai îndrăznească cineva să spună că expresivitatea facială este imposibilă cabalinelor.

Spre răsăritul... care încă stă pitit de după pământ... cerul promite un viitor luminos...

Uneori... câteva ore înseamnă diferența dintre două zile... alteroi dintre ani... Îmi amintesc de ideea lui Zweig de a privi asupra lumii (știute de noi) prin prisma câtorva ore... pe care le-a numit „astrale”...

Vechiul își revarsă nuanța violacee în lacul artificial de unde adăpăm caii... Noul azuriu... încă nu are umbră pe pământ... nici oglindire... doar presimțire și voire de iubire pură între oameni!

Sisi pecetluiește cu un pupic plimbarea de azi. Poate părea sacrilegiu față de înalta contemplare... dar... ce poate fi mai dătător de speranță decât un căluț care a învățat că poate să-și folosească boticul și pentru a provoca bucurie nu numai pentru a mânca și a mușca. De când a descoperit noua sa aflare în lume oferă pupice în momente foarte bine alese... în care detensionarea este utilă și... uneori... necesară...

Nu e o forță leiască... dar voirea de a dărui starea de bine... o face cu adevărat prețioasă...

Contemplare...

Undeva... sus... pe buza de pământ a malului Crișului... privesc... la început nedefinit, precum dispoziția vremii... apoi... din ce în ce mai clar la apa pe care o priveam adesea și în copilărie... Pe atunci îmi mișca sufletul... acum... îmi mișcă memoria și gândirea scrutătoare... Suntem aceleași... totuși diferite amândouă... înconjurate - de-un mal și altul - de mici gospodării zgomotoase și mari singurătăți tăinuite... Mă plimb lângă copacii care par atât de firavi în comparație cu cei din munți... dar... care își amintesc de mine, gândurile... lecturile... frământările mele de zeci de ani... pe care... surprinzător... mi le dăruiesc azi înapoi... adăugând și un sens pe atunci nevăzut... și un înțeles... pe atunci nedeslușit... 

În seara asta... natura mă contemplă pe mine... și mă revarsă propriei înțelegeri...

Acum e clar...

Se aprind... într-o sincronizare perfectă și becurile... Sincronicitatea are un rafinat  simț al umorului...   

Mi-l aduce și pe pescarul singuratic din depărtare... Pășim încet... el spre aval... eu spre amonte... El aproape de cursul apei... eu pe poteca veche... uitată de pașii oamenilor... atât de uitată încât iarba și-a făcut humus moale precum un covor persan... Ne intersectăm... se oprește și începe să pescuiască... mă opresc și încep să-l contemplu... Pare că știe ce face... la fel și cele două lebede care lopătează grațios spre, eventuala, probabil bine cunoscuta, sursă de delicatese...

Regele pescar... îmi zic... și merg mai departe...

Ceru-i sus... copacii jos... dar... între... împreună cu umiditatea nici tristă, nici zglobie... se mai așterne ceva între crengi... acel ceva... ce dă sens aflării de împreună... Totu-i clar... Totu-i difuz... Totul se rostește... Totu-i misterios...

În doar câteva minute malul Crișului își schimbă înfășișarea... Nu pare deranjat de colierul de electricitate... pe care noi, oamenii îl considerăm elegant, romantic, frumos, de basm... și te mai miri cum (aici mă includ și pe mine). Conturul caselor se disipează în clar-obscur... Rămâne doar cerul și râul... două ape una peste alta... care își povestesc în nuanțe asemănătoare... una ce se mișcă pe verticală, de cele mai multe ori rarefiat, imperceptibil privirii grăbite, în forme și densități diferite... alta ce se mișcă pe orizontală... pe un curs clar definit cu o viteză și intensitate ce-i dau personalitate...

Petrec câteva minute bune în capul potecii din parc, la punctul terminus al libertății mele din copilărie (până aici mi-a fost îngăduit să mă plimb singură, fetiță fiind). E clar... voi păși în trecut... pășind în prezent... Privesc de jos în sus, așa cum priveam adesea și din leagăn... Locul de joacă al copiilor... e și loc de veghe al înaltului... E atât de clar acum... ceea ce... atunci... nici nu putea fi conceput...

E un sens în toate!...

Echilibru în mișcare

Dinamism... acesta este cuvântul cheie al momentului.

Credeam că îmi voi putea mobiliza corpul, încă ușor febril, să fac o plimbare în forță prin pădure pentru a onora impulsul sferei Spiritelor mișcării... S-a întâmplat, însă, ceva și mai spectaculos: dinamica dintre interior și exterior, dintre impuls și disciplină, dintre reacție și decelare... toate acestea la abia 12 Km de locul natal...

Între sus și jos, stânga și dreapta - eu și herghelia...

Între interior și exterior - eu și cuvântul...

Părea că lumina zilei și-a încheiat socotelile cu noi.

Caii mai rumegă, cu ochii bulbucați de plăcere, ovăzul și suplimentele nutritive. Câteva rafale de picături de ploaie purtate repejor de un vânticel grăbit ne biciuie obrajii și ne pun pe picior de plecare. De ar fi babe cârcotașe, cele trei iepe ar cleveti despre oamenii lor că sunt cam netoți... de se feresc așa de noroaie și ploi...

Taman în mijlocul gâlcevei nerostite... un flash puternit îmi atrage privirea... În mijlocul cuverturii dese de nori... s-a făcut culoar pentru a contempla luna... Oare... și-a făcut loc până la mine printr-o rază pentru că am gândit și scris atât de frumos despre ea ieri... sau o fi vreo prietenie mai tainică... mult mai veche... Pentru retină silueta lunii încă noi e clară... aparatul... nu o vede... Apoi... ca într-un spectacol de misterii... voalul norilor acoperă lucitoarea siluetă și fiecare își vede de drumul său...

Cu doar câteva zeci de minute înainte norii erau albi... nu întunecați... iar orizontul azuriu vorbea despre un viitor matur și înțelept. Copacul părea că pricepe cel mai bine ce va să fie și ce a fost. Crengile despuiate își extind ascultarea asfințitului de parcă toți neuronii noștrii ar avea timpane parabolice... E o forfotă în toată ascularea asta... O ațintire ascuțită a atenției până la întretăierea respirației... Cele lumești, precum lătratul isteric al câinilor, sunt tolerate dar nu ascultate...

Norii trec... lumina scade... câinii se ascund prin baloții de fân... copacul ascultă mai departe...

În această seară, spun scrierile, ar trebui să contemplăm muzica sferelor, așa cum o descrie Platon... dar... taman acum... spectacolul celest este înlocuit de cel planetar. E frumos și așa... poate mai apropiat sufletului nostru... poate mai familiar imaginației noastre... Pământul e liniștit - apa îl liniștește mereu. Acum a împresurat lutul cu o suculență sățioasă și căldicică. Dar apa văzduhului... e într-o mișcare plenară și intensă...

Undeva... între lumi... Sisi folosește mercantil fiecare secundă să înfulece iarba reavănă...

Jackie... e un paradox în continuă mișcare... „Brânză bună în burduf de câine”... mai spun uneori profesorii... Cam așa e și el: suflet cald și plin de dăruire într-un temperament debordant.... și... trebuie să recunoaștem... uneori exasperant...

Iată o temă bună pentru noul an: echilibru în mișcare...

Iubirea pură...

Undeva... un suflet pur... mă așteaptă cu iubire pură...

Cât de motivantă e iubirea... acea iubire care e dincolo de pasiune... dincolo de compasiune... Lucrează în și între ființe... dă formă comportamentelor și bolții cerești... Da... înclin să cred că feeria celestă din această seară este expresia sau / inspirația pentru misterul întrețesut între cele văzute și nevăzute...

E liniște în herghelie... și curiozitate... acea atenție alertă care scânteiază, parcă, din priviri...

Se spune despre cai că, neavând musculatură facială, nu pot exprima emoții... dar... cine gândește așa... nu știe prea multe despre celelalte limbaje... Formele în care își preling siluetele în asfințit par atât de liniștite și molcome... dar... inimile pulsează mult mai rapid... entuziasmul pentru ceva neștiut (de mine) biciuiește invizibil sistemul nervos... mai ascuțit decât o lamă de ras...

Sisi a venit în galop la mine... A adus cu ea toată herghelia... Acum e fericită... Odată cu fericirea ei crește și fericirea mea... precum două oglinzi așezate una în fața celeilalte...

La un moment dat... ceva se furișează în sufletul meu. Senzația este foarte cunoscută, totuși, mă surprinde de fiecare dată. E ca o ușoară atingere pe umăr a unui prieten doar că se întâmplă în tainița sufletului. Ridic privirea involuntar spre locul de unde irumpe senzația. E luna... Era acolo și înainte. Ochii o percepeau... Oare de ce abia acum, într-un moment atât de bine definit, mă cuprinde în unda ei? Am rămas împreună tot timpul... veghind asupra iepei ce s-a apucat să pască molcom după ce și-a făcut benevol exercițiile de pas, trap, urmărire cu schimbare de direcție și dinamică... fără bici... fără lonjă... doar așa... de drag...

Oare cum se nasc formele? Este o substanță care are o anumită masă, densitate, intenție, inteligență care se extinde până la un anumit loc într-un anumit mod... sau este un tipar clar (arhetip) umplut de substanță?...

În doar câteva zeci de minute... același cer... conturează în fața ochilor picturi atât de diferite... Să fie vântul care mișcă norii?... să fie saturația de apă din atmosferă care preia razele solare și descompune lumina în rafinate nuanțe?... să fie particulele de praf (și te mai miri ce) din aer sau... sunt dispoziții sufletești ale ființelor locului care se joacă cu substanțele în dansul lor celest?

Am putea spune că este neo-pictură... dar... de fapt... pictura este neo-natura...

Cert este că sufletul omului și necuvântătoarelor recunoaște limbajul... atât de intim rostit... și se bucură în taină...

Neo-centaurul...

Da... bucuria... e un lucru serios...

La fel și sănătatea. În zorii zilei mi-am amintit ce gânduri forță le dădeam studenților mei când se confruntau cu situații de criză - le spuneam: priviți copii și animalele... se îmbolnăvesc foarte repede și... se vindecă foarte repede... Am gândit cu putere sănătatea... căci... m-a scuturat din somn un frison de febră și și-a băgat gheara în gâtul meu durerea... E logic... de aș fi spus zilele trecute ce gâlgâia în mintea mea... i-ar fi durut pe alții mai rău decât pe mine... Apoi... gândul s-a îndreptat spre iapa mea, draga de ea, care mă așteaptă cu nerăbdare deja de câteva zile. I-am promis că ne revedem încurând... iar suflețelul ei... cu greu se desprinde de al meu la fiecare plecare. Cum aș putea să zac în pat și să o dezamăgesc. Așa că... până seara... m-am făcut bine!

E o claritate aparte în eter dar... și un mister care face ca toată herghelia să tresară și la cel mai mic fuior de vânt.

Mi-a luat exact un an să învăț să vorbesc sufleteasca cabalinelor. Era atât de clar că voința este cea care lucrează în comunicarea caninelor iar simțirea (în forma sa de senzație) în lumea felinelor. Caii - am realizat într-un târziu - ascultă de gânduri - senzații. Ce ușurare... pentru mine și pentru Sisi... că începem să ne înțelegem... că poate să-mi arate la mare distanță potențiale pericole iar eu... pot să gândesc liniștea care să-i cuprindă cele trei tone de mușchi mai ageri decât orice arc.

Trebuie să fi fost uluitor centaurul... dar și mai fascinantă este reîntâlnirea dintre om și animal... fiecare aducând cu drag... darul său... în sufletul celuilalt... (re)modelând personalitatea.

Cei mai fericiți din această, nouă, cunoaștere sunt studenții... Mica mea căluță, care a fost folosită ca animal de școală, m-a obligat să văd (și) frica din cei ce-și doresc să învețe și formidabila senzitivitate ascunsă într-un căpșor ce-și rumegă sârguincios și frenetic recompensele.

Curiozitatea... e primul semn de încredere / relaxare / vitalitate. Se pare că pom-pomul căciulii mele este ceva foarte interesant... dar... nu e comestibil...

Totul e rânduit cum se cuvine în această seară. Înaltul senin revelează luna nouă și primele astre. Norii, mai jos, acoperă grijuliu și blând sate și câmpii. Oameni și animale mișună prin gospodării.

Undeva... în pădure... se face omor... vânătorii își mai descarcă armele... uneori... Toate ființele necuvântătoare știu asta. Caii privesc cu îngrijorare și o undă de mare tristețe se revarsă din sufletele lor. Doar oamenii trec nepăsători și... bucuroși... 

După o baie de fân, ghidușă dar foarte serioasă, Sisi îmi arată ce e important de privit... dar îmi ascultă vocea căci știe deja că Eu îi sunt sprijin...
 

Oradea city break

Greu, foarte greu m-am urnit din casă... dar... promisiunea e promisiune... așa că am pornit la drum.

E deja întuneric... Încă îmi șovoie sufletul că nu am apucat să ajung azi la herghelie deși... soarele uneori părea că strălucește atât de provocator doar pentru mine - știi... sunt razele acelea ghidușe care par că-ți dau bobârnace până le observi. Cavalcada de telefoane și întâlniri on-line mi-a înghițit și timpul și bucuria la care meșteream cu atâta sârguință și o feream în căușul palmelor ca pe un pui pufos și firav... 

Ei... dacă e prea întuneric pentru natură... hai în natura umană...

După câțiva pași... îmi revine sentimentul de sine... Ce decizie înțeleaptă să ies!

Sunt acasă! 

Sunt în Oradea!

Ceva vechi... ceva nou... la mijloc o apă... mai veche decât toate... dar mereu nouă...

E noapte târzie... dar orașul e populat de oameni care se plimbă liniștiți sau se bucură de căldura revederilor.

E frumos acasă!

De atâtea ori pășim grăbiți pe lângă lucrurile cu adevărat importante și frumoase...

De atâtea ori salutăm periferic ce s-ar cere a fi îmbrățișat pe-ndelete...

De atâtea ori ne înstrăinăm de ceea ce ar trebui să fie nucleul vieții noastre sociale...

Luminile Târgului de Crăciun civic încă mai atrag oamenii...

În ochii celui ce caută lumina spirituală... par iluzii deșarte...

În ochii celor mulți... e cuib de băut un ceai cald... de plimbat agale braț la braț... de adunat familia... de făcut poze pentru a păstra feeria momentului de împreună peste timp...

Pășesc repejor... și... zâmbesc...

Cât de frumos e orașul în care m-am născut...

Realizez că e un privilegiu...

Poate ar fi momentul să-i port eleganța și distincția mai mult în suflet...

E a treia noapte dintre Crăciun și Bobotează... noaptea Arhanghelilor... cei care conduc neamurile...

Mă gândesc la întrețeserea de semninții care au făcut ca acest oraș să fie ceea ce este azi... ca această / aceste țări să fie ceea ce sunt... Câți oameni și-au găsit măreția sau și-au fărmat destinele din frenetică iubire pentru neamul lor... Câți se află la confluența talazurilor... Câte suflete freamătă însuflețite la chemarea spirituală a comunității de limbă și cultură...

E loc sub Soare! 

Aerul e cald și blând.

Ledurile colorate încântă ochii... Focul sărbătorilor arde în suflete.

Arhanghelii veghează în liniște...