Dimineața... pe când încă nici soarele nu e trezit... plouă... Prognoza spune că va ploua toată ziua... Am de ieșit în oraș. Fac câțiva pași gândind că mă pot strecura printre picuri. Dar... nu, nu, nu... fac cale întoarsă după umbrelă. Of... acum se vor uda hainele și pantofii... Mă înseninez: tot e mai bine să mă întorc după umbrela pe care am pus-o de colo, colo dar încă nu am folosit-o în acest sezon, decât să curăț minute în șir parbrizul. Gândul șugubăț, pus pe ghidușii media îmi dă brânci să fac un sondaj pe FB cine ar prefera umbrela și cine curățatul mașinii înghețate la 7 dimineața. Pornesc motorul molcom. Muzica simfonică inundă habitaclul ca o îmbrățișare blândă. Mă îndrept spre o întâlnire la fel de plăcută.
Pe drum mintea mă transportă instant la herghelie. Oare cât de mare este noroiul? Oare cât de tare va ploua după-amiaza? Cum ar fi să nu mă duc azi? Dar i-am promis... Of, suflețel drag, sigur mă așteaptă. Cum să mă îmbrac / înfofolesc? Și dacă... totuși... nu mă duc azi?
M-am dus!
Ploaia a stat!
Vântul a stat!
Oază de liniște de cuib de suflete.
Sissy și amicul ei mă așteaptă în poartă.
Ogarii, precum mesagerii din poveste, dau o tură în zig-zag prin herghelie salutând cu voioșie.
Coama, coada și părul de pe spate sunt îmbăiate și curate. Uite, la asta nu m-am gândit. Însă, așa cum mă așteptam, copitele frământă noroiul mai abitir decât frământau bunicile cozonacii.
Pornim, alunecăm la fiecare pas, ne oprim, iar pornim - de data asta cu mai mare băgare de seamă.
Ce interesant... noroaiele se formează doar în locurile amenajate de oameni...
Pe câmp și în pădure natura știe să se păstreze curată în fiecare anotimp...
Depășim mocirla (de care nu mă mai feresc fiind încălțată cu cizme de cauciuc până la genunchi) și ne urmăm calea deja știută.
E frumos!
E nesperat de frumos!
E luminos!
E o curăție rarefiată și așezată în bună rânduială precum o pâine proaspăt scoasă din cuptor.
Pădurea ni se deschide cu ușurință, așa cum deschizi ușa unui prieten. Ne oprim mai des. Ne tragem sufletul. Ne împrietenim cu liniștea și cu foșnetele misterioase. Ogarii aleargă răvășind rămășițele verii. Sissy paște smocuri răzlețe de iarbă reavănă care răzbesc prin arămiul frunzelor parfumate de nostalgia descompunerii...
Ne facem timp să privim și rănile codrului... care... din depărtare par atât de dureros-înspăimântătoare în căpșorul cabalin...
E momentul să contemplăm împreună asfințitul...
Mai sunt doar câteva minute de lumină.
Culori rafinate se întrepătrund ca într-un pastel pe firmament...
Ce misterioasă prezență îmi cheamă privirea? E Luna...
Eu... calul... doi ogari... Luna și Venus... ne plimbăm agale în clar-obscur până acasă...
Mergi prudent să eviți derapajele!
Mergi pe orice vreme!
Mergi!
