În ale Spiritului cosmice gânduri... sufletul se trezește...

Cu ziua de azi intrăm într-o nouă epocă... poate pentru că e prima zi de lucru... poate pentru că au apucat să iasă din mahmureală petrecăreții... poate pentru că s-au mai slăbit chingile singurătății anxioșilor... În mod cert... un nou fior trece, ca un val de oameni pe stadioanele arhipline, prin miliardele de ființe umane moțăinde.

Telefonul meu ținea isonul celor ce păreau treziți brusc dintr-un somn năucitor și mă căutau acum... să mai recupereze din crâmpeiele de raționamente comune ce se conturau cu claritate în înșiruire logică cu doar câteva zile în urmă... dar acum par atât de îndepărtate... de parcă ar fi trecut eoni nu doar un an...

Luna își aseamănă înfățișarea din ce în ce mai mult cu a soarelui: mai sunt doar trei zile și nopți (ca-n povești) până-și întregește discul. Dar... nu o vedem. E o luminozitate misterioasă pe câmp. Razele solare și cele lunare pătrund prin ceața fină și dau senzația unei nebuloase binevoitoare, aproape materne. Este o liniște desăvârșită.

Sisi mă vede și se desprinde din herghelie. Mă aproprii de ea... se apropie de mine cu firescul cu care se atrag doi magneți. E liniștită dar foarte trează.

Intrăm în țarc... fără lesă... fără lonjă... fără bici... Și... da... și de data aceasta a fost suficientă vocea mea pentru a porni la pas apoi la trap... pentru a se apropia de mine...

Cu un an de zile în urmă... mulți erau sceptici în privința dresajului vocal al calului, motivând că doar atingerea este cea care îl poate coordona. Poate că au dreptate. La urma urmei eu nu am făcut dresaj... ci am creat o punte prin care sufletele noastre, atât de diferite, să poată respira împreună... am creat un univers sonor care să fie balsam pentru lipsa ei de încredere... am creat un bici vrăjit de chiuituri care să-i înfierbânte sângele a galop.

Pornim împreună pe câmpul de ieri. Pași sunt hotărâți. Respirația caldă îmi urmărește fiecare impuls de mișcare al trupului. Mă urmează firesc... fără vasalitate... fără ezitare... atât de omogen precum ceața care ne învelește în mister matur.

Ne antrenăm scurt dar într-un ritm susținut. Lonja se întinde dar nu se forțează. 

- Braaaaavo... e semnalul sonor că poate veni la mine să-și primească recompensa... O las complet liberă. De obicei caută primul smoc de iarbă delicios cu care să se îmbuibe. Dar azi... rămâne neclintită lângă mine... într-o stare de perfectă luciditate și echilibru... fără a aștepta alte recompense... fără intenția de a se întoarce la ceilalți... fără emoții (da, și caii au emoții)... de parcă... ceva cu adevărat înălțător ar fi înnobilat și încomatul cap. Mă urmează liber până la mașină apoi pe câmp de parcă ar fi parte din mine... 

Privesc apusul deja apus. E întuneric. Mă surprinde molcom calitatea diferită a acestei ceți: nu este nici apăsătoare, nici nu dă senzația de difuz ci de sprijin spre stare de veghe...

Plenara ființă invizibilă care a așternut asupra noastră, a câmpuprilor și îndepărtărilor atâta liniște... pare să vorbească sufletelor noastre într-un mod trezitor...