Skip to main content

Contemplare...

Undeva... sus... pe buza de pământ a malului Crișului... privesc... la început nedefinit, precum dispoziția vremii... apoi... din ce în ce mai clar la apa pe care o priveam adesea și în copilărie... Pe atunci îmi mișca sufletul... acum... îmi mișcă memoria și gândirea scrutătoare... Suntem aceleași... totuși diferite amândouă... înconjurate - de-un mal și altul - de mici gospodării zgomotoase și mari singurătăți tăinuite... Mă plimb lângă copacii care par atât de firavi în comparație cu cei din munți... dar... care își amintesc de mine, gândurile... lecturile... frământările mele de zeci de ani... pe care... surprinzător... mi le dăruiesc azi înapoi... adăugând și un sens pe atunci nevăzut... și un înțeles... pe atunci nedeslușit... 
În seara asta... natura mă contemplă pe mine... și mă revarsă propriei înțelegeri...
Acum e clar...
Se aprind... într-o sincronizare perfectă și becurile... Sincronicitatea are un rafinat  simț al umorului...   

Mi-l aduce și pe pescarul singuratic din depărtare... Pășim încet... el spre aval... eu spre amonte... El aproape de cursul apei... eu pe poteca veche... uitată de pașii oamenilor... atât de uitată încât iarba și-a făcut humus moale precum un covor persan... Ne intersectăm... se oprește și începe să pescuiască... mă opresc și încep să-l contemplu... Pare că știe ce face... la fel și cele două lebede care lopătează grațios spre, eventuala, probabil bine cunoscuta, sursă de delicatese...
Regele pescar... îmi zic... și merg mai departe...

Ceru-i sus... copacii jos... dar... între... împreună cu umiditatea nici tristă, nici zglobie... se mai așterne ceva între crengi... acel ceva... ce dă sens aflării de împreună... Totu-i clar... Totu-i difuz... Totul se rostește... Totu-i misterios...

În doar câteva minute malul Crișului își schimbă înfășișarea... Nu pare deranjat de colierul de electricitate... pe care noi, oamenii îl considerăm elegant, romantic, frumos, de basm... și te mai miri cum (aici mă includ și pe mine). Conturul caselor se disipează în clar-obscur... Rămâne doar cerul și râul... două ape una peste alta... care își povestesc în nuanțe asemănătoare... una ce se mișcă pe verticală, de cele mai multe ori rarefiat, imperceptibil privirii grăbite, în forme și densități diferite... alta ce se mișcă pe orizontală... pe un curs clar definit cu o viteză și intensitate ce-i dau personalitate...

Petrec câteva minute bune în capul potecii din parc, la punctul terminus al libertății mele din copilărie (până aici mi-a fost îngăduit să mă plimb singură, fetiță fiind). E clar... voi păși în trecut... pășind în prezent... Privesc de jos în sus, așa cum priveam adesea și din leagăn... Locul de joacă al copiilor... e și loc de veghe al înaltului... E atât de clar acum... ceea ce... atunci... nici nu putea fi conceput...

E un sens în toate!...

Comments

Popular posts from this blog

Pe ghete kangoo la Orașul faptelor bune 2023

Încă ne minunăm de minunea care suntem... Încă e un lucru serios să fii fericit... Încă învățăm arta compasiunii... Dar... învățăm... pe zi ce trece... să fim mai buni... mai umani... mai noi înșine... Ce bine că suntem... precum păsările în timp ce migrează... pe rând... vârf de lance... (pentru a da răgaz cârdului să se odihnească... despovărat de grija navigației)... în arta înfăptuirii binelui... www.kangooclub.ro / www.radio.zu E și bucurie... e și sănătate... dar... înainte de toate... e aflarea împreună... Uneori... liniștea... răzbește mai tare decât decibelii asurzitori...  

Peisaj de iarnă...

Ieși... ieși în natură și... respiră... E frig... îți îngheață urechile și nasul... dar... e loc de trăit... loc de iubit viața... loc de iubit ființele... Calul, etern tovarăș de drum, te iubește la fel de mult cu sau fără fard... cu sau fără haine de firmă... cu sau fără mașină de lux (dar... întotdeauna cu morcovi...). Te iubește pentru că ești acolo. Te iubește... pentru că așa știe să trăiască: în sălbăticie sau în devoțiune față de om... Contemplă apoi drumul... urma vizibilă a obiceiului oamenilor de a trece prin acel loc... Cât de fascinantă e liniștea ulițelor adâncite în adormirea iernii... Cât de tentant și ușor e să pășești pe o asemenea cale... unde... dacă ești cu adevărat atent îți poți auzi propria ființă surâzând la fiecare pas... E simplu... e frumos... Contemplă apoi... apa... care meditează în neclintire înghețată... Gândul ei... e cerul... mereu schimbător... Acum s-a închis în sine sub crusta translucidă. S-a ascuns de frigul de afară precum sufletul omului...

E lumină pe pământ...

E lumină pe pământ... când ninge... Căldura se retrage din vecinătatea atingerii... apa își oprește curgerea... lăsând loc unui altfel de lumini... misterioase... clare... distante... atât de intime contemplării... Pașii... se grăbesc pe cărări noi pentru minte... atât de vechi pentru suflet... Inima pulsează a exaltare... E liniște... E bine... Undeva... dincolo de orizontul retinei... frumosul își extinde protector prezența... Privilegiul înaltului... aduce cu sine... departe-vederea... Dorul se cuibărește cuminte... în priviri... în aer... Dorul de Sine...