Despre soare... și despre cei de sub El...

 Azi...

Ar fi trebuit să fie despre El, despre Soare.

Încă de dimineață mi-am făcut vocalizele mentale pentru lustruirea cuvintelor din a doua noapte sfântă.

M-am dichisit toată ziua și am pornit ca la o întâlnire foarte importantă... cu un ușor frison care-mi picura neliniște de gheață în vene: și dacă îl ratezi? și dacă... până ajungi se va înnora? și dacă nu ai făcut totul pentru celesta întâlnire?

Am ajuns!

El, strălucitor mă aștepta pe cer. Ce ușurare.

Era tot acolo și în oraș. Mi-a scăldat pupilele de cu dimineață în speranțe aurii. Totuși... a trebuit să fug dintre oameni pentru a-L putea întâlni...

Cu toate astea... azi... a fost mai mult despre aer și cer, despre curăție și claritate, despre eleganță și sobrietate.

Ca o amintire a viscolului sever de ieri, o undă rece și bine articulată de aer alerga peste câmpuri precum o cavalerie ușoară aeriană cu un gest autoritar prin care-și revalida victoria asupra pâclei cenușii cu care a trudit năpraznic toată noaptea. Norii sunt risipiți te miri pe unde.

Privirea se poate odihni în depărtări: totul e clar! Totul e în bună rânduială!

Pășim încet spre pădure.

Umbrele noastre sunt cât pășunea - gândurile cât universul!

Doar sufletul se mai chircește sub povara timpurilor. E la fel de alert precum caii. 

Pădurea cea veche... de atâtea ori cutreierată... ne așteptă cu noi hieroglife imposibil de descifrat. Mă minunez de elaborata caligrafie... îmi amintesc de mitologica creangă de aur... apoi pășesc Înăuntru. Un foșnet domol și plenar ne întâmpină apoi se lasă liniștea... o liniște atât de strălucitoare încât dă glas răsfirat păsărilor.

Calul își înviorează pașii la vederea smocurilor de iarbă fragedă. Să fie prevestitoare de primăvară? Verdele e prea intens pentru asta. Să fie rămășiță de toamnă? Vitalitatea e prea mare pentru asta. Insule de viață din răspântia timpurilor picură speranță și entuziasm în sufletele noastre.

- Hai să ne bucurăm!

- Hai să stăm în liniște în pădure! - îi spun ferm și calm.

- Dar cum se face asta? Până acum eu am trecut pe aici, ori în galop către casă, ori cu treaba pe care mi-au impus-o alții - suflă a oftat scuturându-și grumazul.

- Stai! Hooo... Doar stai! Vom învăța împreună!

Frământăm noroaie cu pașii dar privirile și sufletele sunt ațintite spre întinderea liniștită ce ni se oferă precum o masă bogată în bucate primenitoare.

A fost și despre tipare, noutăți și frici. Vechii prieteni, în straie noi, arată ca și coborâți din nave spațiale. Herghelia a ciulit urechile până la cer apoi a luat-o la goană. Hai să ne jucăm! - s-au avântat ogarii. La capătul pășunii frica a transformat fuga în atac: încomații și-au pironit capetele amenințător în pământ și au pornit a o turmă de tauri furibunzi la confruntarea spaimei de moarte. Hai să ne jucăm! - au schimbat direcția ogarii. Prindeți-ne... dacă puteți. Și-au alergat cu toată bucuria în zig-zaguri halucinante. Au obosit și unii și alții. S-au oprit să-și tragă sufletul sub privirile mele uluite. O iapă cu nume de operă s-a apropiat cu mare precauție de câine. - Mi se pare că te cunosc! - și-a bulbucat ochii. - Evident că mă cunoști! - i-a răspuns întinzându-și capul. Suntem prieteni de mai bine de un an. Cele două năsucuri s-au apropiat, s-au atins, s-au recunoscut. - Totul e în bună ordine - a suspinat ea către herghelia care a început să pască de parcă totul ar fi fost un vis.

Cineva... undeva... sigur se amuză și pe seama tălâmbelor mele frici...