Skip to main content

Despre prietenie și perspectiva inversă

M-am împrietenit cu ideea de a avea parte de zi cu soare și în plimbarea de azi.
Un sentiment dezolant a început să-mi roadă sufletul văzând din habitatul de beton numit civilizație (locuiesc într-un smart city de prestigiu, de fapt două) cum nori grăbiți se îmbulzesc frenetic deasupra capetelor noastre.
Pentru câteva minute raze solare intense și-au lansat salutul asupra noastră apoi... s-a lăsat cenușiul.
La urma urmei e o zi de lucru oarecare. Oamenii au început să se trezească din mahmureală și / sau letargie dar încă nu au apucat să prindă chef de a face ceva măreț în viața lor (mă refer la cei pe care i-am văzut pe stradă mișcându-se domol, ușor îngândurați de parcă ar fredona replica Cetățeanului „nu mă zgudui că amețesc”).
Un gând năstrușnic mi-a trecut prin minte în timp ce mă pregăteam de drum: voi goni eu după soare - rezervorul e plin, hărțile meteo actualizate... hai la drum mi-am zis!
Și-am pornit!
Am oprit, totuși, la locul știut... doar de dragul de a saluta...
Mi-a venit în întâmpinare ciobanul patruped cu un aer deja familiar. Ne-am salutat cum se cuvine: din priviri, apoi din sunete, apoi din mișcări urmate de verificarea atentă a odorurilor. Atingerile la final când și-a cuibărit corpșorul lângă al meu.
Am urcat împreună pe culme și am contemplat zarea. De aici... se vede soarele... ce ușurare...
Am mai întâlnit doi oameni: un orășean și o săteancă. Orășeanul visa o casă la țară, în mijlocul naturii, departe de zumzetul continuu al civilizației / săteanca visa o viață confortabilă de doamnă departe de mirosurile animalelor și noroaie... Ciudați sunt oamenii mari, mi-aș fi zis de eram Micul Prinț. Le-am zâmbit doar și am luat aminte... 

Mergi unde-i neumblat
Vezi ce-i de nevăzut
și ești pe drumul bun...
Ce cântecel simpatic mi-a trezit unda memoriei.
I-am urmat sfatul și m-am avântat în pădure... uneori urmând potecile... alteori doar libera simțire până am ajuns la veselul fuior de apă...
O bucurie spontană s-a dezlănțuit ca un foc de artificii: în fața ochilor și sufletului se prelingea viu, curat și proaspăt apa pe care ai putea să o și mănânci.
Și m-am întors...
Și n-a mai fost nevoie să alerg după soare... căci m-a găsit el pe mine... poate că m-a recunoscut după bucurie...
Mi-am amintit cum, cu mulți ani în urmă, poate 12, îl invocam adesea pe Debashis Chaterjee care a dezvoltat o filosofie de viață în jurul gândului poetului David Wagoner: stai liniștit, pădurea știe unde ești (Stand still. The forest knows where you are).
Am privit îndelung în zare...
Când contempli mult doar soarele... pământul pare întunecat, atât de întunecat încât ochii nu mai fac distincție între forme și culori...
Când contempli mult doar pământul soarele pare strălucitor, atât de strălucitor încât e dureros să-ți ațintești ochii asupra sa...
Dar... dacă privești linia orizontului... poți vedea cum... pământul devine chiar mai luminos decât văzduhul sub precisa, clara, delicata atingere a razelor albe... 
Noi, oamenii suntem atât de preocupați să mergem pe potecile noastre...
în timp ce ei, copacii urmează doar calea înaltului...
E liniște în pădure... o liniște care așteaptă primăvara...


Tango,
desuet... nud... umed... ușor șifonați de vârstă... 
doi copaci și-au împletit destinele și crengile dinamic, impudic, minunat de sincer și firesc...

Cu vâscul la inimă și suflet... s-a întâmplat ca azi... să și păstoresc un țâr de timp mioare...
Mielușeii și-au făcut gașcă și alergau zbenghii pe dealuri apoi behăiau din toți rărunchii după mamele lor când i-a ajuns din urmă foamea iar oile behăiau neliniștite după ordraslele zburdalnice. Tot un fel de ambuteiaj sonor... Câțiva berbeci au început a mă măsura din priviri cu atenție de au șanse ori ba într-o eventuală confruntare dar nu s-au aventurat... poate știau că m-am pus bine cu cei cinci minunați mioritici ce stau de pază...


Comments