Cu soarele pe cale

E o zi de Duminică... a doua zi a anului 22 din mileniul II...

Dacă e 2... e apă mi-am zis... și am pornit spre lac...

Ce mai forfotă... ce mai bucurie... s-au trezit oamenii în anul nou și au ieșit la plimbare. Spațiul s-a umplut de chiote de copii și trăncăneli de mămici și tătici... până și câinii scăpați dintre betoane se unduiau a bucurie în continuarea balansului cozii.

Am stat îndelung pe malul lacului înainte de a face prima poză... Da... era atâta căldură în eter încât se putea sta jos pe iarbă... Era atâta căldură încât nici anotimpul nu mai era cert în localizarea mea temporală... poate că Natura inventează un nou anotimp de iarnă... unul în care soarele ne învăluie în raze aurii...

Unde a dispărut lumina clar-scânteietoare a ceea ce știam noi că este iarnă?

Unde a dispărut senzația-sentiment de înfofolire de retragere în propriile straturi protectoare în fața unui aer sclipitor dar revigorant de rece?

E bine... e bine să poți poposi fără fiori pe creasta anului...

E înduioșător... aproape până la lacrimi... să poți avea sentimentul că ești acasă în lume... 

Cerul scăldat de soare, iarba scăldată de soare, copacii scăldați de soare, oamenii scăldații de soare... cu toții suntem mai frumoși când soarele strălucește pe suprafețele noastre... cu toții suntem mai buni când căldura solară radiază din sufletele noastre...

Cu mulți ani în urmă căutam frenetic perfecțiunea...

Uneori se întâmplă să mă surprindă cu simplitate și farmec...

Atunci lumea e lume și oamenii oamenii...

Atunci e pace...

Am petrecut o vreme de timp cu vâscul...

Își schimba culoarea în fața ochilor și aparatului: ba era verde crud și alb imaculat când îl țineam spre pământ, ba era negru precum figurinele din teatrul umbrelor când îl țineam spre cer. Am ales scena în care era auriu... străbătut fiind de razele solare...

Privirea se așează cuminte undeva dincolo de cele trei pământuri...

Inima și plămânii se îmbibă liniștit cu singularitatea moment în nuanțe saturate...

E loc sub Soare...