Încet
se lasă seara
în crângul cel de vis visat
Lumina ce nu e
musteşte-n amintirea frunzelor
ce se avântă lacom în străfulgerări lunare
Acolo te-am găsit întâiaşi dată
Suflete,
hoinar, sfios cu fine aripi de sclipiri smarald
E lumină pe pământ... când ninge... Căldura se retrage din vecinătatea atingerii... apa își oprește curgerea... lăsând loc unui altfel de lumini... misterioase... clare... distante... atât de intime contemplării... Pașii... se grăbesc pe cărări noi pentru minte... atât de vechi pentru suflet... Inima pulsează a exaltare... E liniște... E bine... Undeva... dincolo de orizontul retinei... frumosul își extinde protector prezența... Privilegiul înaltului... aduce cu sine... departe-vederea... Dorul se cuibărește cuminte... în priviri... în aer... Dorul de Sine...