A doua duminică de advent...
s-a întâmplat să fie...
într-un loc ferit de zgomot...
cu vânt șuierător și rece precum cuvintele nepotrivite scrâșnite printre dinți...
dar... cu largă desfătare pentru suflet și privire...
Am stat și am privit deci...
Iar liniștea și bucuria... au fost izvor de caldă adiere... ce nu din vânt gonea spre mine... ci eu eram a simțurilor mângâiere... cu blândă răsuflare ce îmbuna văzduhul...
Copacii fremătau sub picturalul cer...
Iar eu priveam senin...
La magnificul mister...
Priveam spre soarele ce și-a lăsat în urmă... doar trena de culori... și umbre... pe iernatica colină...
Acolo... departe... sufletul respiră... a libertate...
Din spate îmi șoptea un glas...
Era doar luna...
Ce mă atingea pe umăr cu a ei rază...
Atât de-aproape... atât de depărtată...
Atât de cunoscătoare a sufletului meu... de parcă surate am fi de când e lumea lume...
Comments
Post a Comment