Un Om cât un munte...

Pășesc cu entuziasm și sfială pe drumul pe care a pășit de atâtea ori și părintele Arsenie Boca.

Unul din cele mai frumoase daruri ale verii a fost drumul spre lăcașul scobit în stânca Făgărașului de cel ce l-a viețuit pe Christos și a onorat Natura.

Mă întreb ce purta în suflet, cum era viața lui, de ce a ales tocmai acel loc pentru a se retrage?

Soarele ne luminează poteca... protector... cu căldură discretă de timp Mihaelic...

Ce poate fi mai frumos și bun pe lume decât sufletul curat și truda roditoare?

E mică, e foarte mică... În chilie poți sta ori în picioare ori îngrămădit în poziție fetală...

Oamenii de după au făcut să pară totul mai grandios, mai însemnat...

Dar... adevărata grandoare mai respiră prin simplitate, prin peisajul ce se deschide în fața ochilor spre contemplare până când sufletul își recunoaște propria măreție... și devine precum un munte...

O piatră... la întâlnirea a două drumuri...

Valea ne cuprinde ca o îmbrățișare blândă...

Nu o vedem... nu o simțim... dar... oprim pentru o scurtă vreme... cât să privim spre drumul parcurs deja... cât să ne tragem sufletul pentru drumul ce ne stă în față..

Asta vedea El... Omul cât un munte... când ieșea din chilie...

Liniște... Pace... Măreție...

Pe cale...