De la apus până la răsărit pe Uroi

De ani de zile îmi doresc să ajung pe Uroi...

De câte ori goneam pe autostradă îmi atrăgea privirea și sufletul misteriosul loc, parcă frate mai mic al vârfului Retezat... și... tot de atâtea ori... îmi și îi promiteam în gând: „într-o bună zi voi veni și la tine”...

Un prieten îmi spune cu câteva zile în urmă: „mergem pe Găina sau la Uroi?”...

Nici nu am reținut denumirea locului, nici nu am verificat pe hartă... am spus... așa... la plezneală: „hai la Uroi!”

În timp ce contemplam de pe o stâncă apusul ce se așternea cu bulgări aurii peste toți cei ce mișunau un pic mai la vale, fiecare cu ale lui gânduri și preocupări... sentimentul că împlinirea firească și frumoasă a viselor este atât de ușor de atins se înfiripa din ce în ce mai liniștit și profund în sufletul meu... precum un fuior din poveștile cu ursitoare...

Da... au fost mulți... de multe feluri... fiecare cu și în povestea lui... unii îmbrăcați în daci, alții în romani... alții gură-cască...

toți sub același soare...

Vifor era prins... și el... în vârtejul, uneori nebunesc, al evenimentului...

Și-a găsit, totuși, răgaz să savureze recompensele din trusoul căluței mele...

„Să înceapă focul, să înceapă focul!” - scandau, la un moment, copii

Și focul a început...

Unii au spus că e foc de tabără... alții că e foc sacru dacic... alții că e o bună afacere pentru promovarea evenimentului anual... Eu... m-am bucurat de căldura lui și cea aprinsă în atâtea suflețele entuziasmate...

Caii lui Mugur, zis și Gerula, păreau obișnuiți cu vacarmul...

Noi știm, însă, că sângele lui Sigli și Vifor le fremăta intens în vene...

În timp ce oamenii forfoteau și zumzăiau, cu mic cu mare, prin ateliere, simulări de lupte și mai câte... acvila țipătoare îmi vorbea despre platoul înalt cufundat în liniște și mister...