Skip to main content

Scrisori către mine (1)

Către,
SUFLETUL MEU

De aş fi o floare...
sufletul meu
plantă cosmică ar fi
ce se-mbuibă lacom
cu praf stelar,
mii de aştrii
şi tot atâtea vieţuiri celeste...

O, suflet drag,
himera infefabilului gând,
rodul tău sunt eu
rodul meu eşti tu

veghează deci la rodu-ţi
iar eu, la rându-mi, munci-l voi pe al meu

tulpina,
zveltă, mlădioasă, fibră de cristal
ce poartă-ntreaga sevă a cosmicului flux zodiacal
aşa s-o creşti

rădăcinile,
precum părul Semiramidei de lung, bogat, catifelat şi bine prins în creştet,
aşa să curgi în josul lumii,
în locul cel de taină
al facerii,
focului
şi arderii;
al lutului
cel sfânt,
matricial.

De acolo să-ţi adulmeci seva
de aur
şi argint
şi quarţ

Coronamentul...
lasă-l liber...
să crească între stele
bogat să fie ca spicul lanului de grâu,
lucitor ca soarele
roditor de fructe dulci, înmiresmate
cântător în adierea vântului
îngăduitor cu vocea văzduhului
miluitor cu pofta trecătorului
biruitor în bătaia vântului
tăinuitor al tainei fructului

de-i face-aşa
floare fructului tău
voi fi chiar eu
poate
fără ştire
de tulpină
ori ascunsa rădăcină
dar voi privi cu faţa-mi
acelaşi soare
prin care ti-ai nălţat făptura
iar giulgiul de culori
ale tale nerostite visuri
fi-vor
mireasma-mi
fii-va cântul de iubire
ce te-a făcut să creşti
şi-apoi născare să îmi dai
la moarte-mi
fructul
al tău şi-al meu va fi
şi va hrăni
ţine-va de sete
şi naşte-va
o altă plantă
cu mii de multe alte flori
ce voi fi tot eu
născându-te pe tine...

Popular posts from this blog

Pe ghete kangoo la Orașul faptelor bune 2023

Încă ne minunăm de minunea care suntem... Încă e un lucru serios să fii fericit... Încă învățăm arta compasiunii... Dar... învățăm... pe zi ce trece... să fim mai buni... mai umani... mai noi înșine... Ce bine că suntem... precum păsările în timp ce migrează... pe rând... vârf de lance... (pentru a da răgaz cârdului să se odihnească... despovărat de grija navigației)... în arta înfăptuirii binelui... www.kangooclub.ro / www.radio.zu E și bucurie... e și sănătate... dar... înainte de toate... e aflarea împreună... Uneori... liniștea... răzbește mai tare decât decibelii asurzitori...  

E lumină pe pământ...

E lumină pe pământ... când ninge... Căldura se retrage din vecinătatea atingerii... apa își oprește curgerea... lăsând loc unui altfel de lumini... misterioase... clare... distante... atât de intime contemplării... Pașii... se grăbesc pe cărări noi pentru minte... atât de vechi pentru suflet... Inima pulsează a exaltare... E liniște... E bine... Undeva... dincolo de orizontul retinei... frumosul își extinde protector prezența... Privilegiul înaltului... aduce cu sine... departe-vederea... Dorul se cuibărește cuminte... în priviri... în aer... Dorul de Sine...    

Peisaj de iarnă...

Ieși... ieși în natură și... respiră... E frig... îți îngheață urechile și nasul... dar... e loc de trăit... loc de iubit viața... loc de iubit ființele... Calul, etern tovarăș de drum, te iubește la fel de mult cu sau fără fard... cu sau fără haine de firmă... cu sau fără mașină de lux (dar... întotdeauna cu morcovi...). Te iubește pentru că ești acolo. Te iubește... pentru că așa știe să trăiască: în sălbăticie sau în devoțiune față de om... Contemplă apoi drumul... urma vizibilă a obiceiului oamenilor de a trece prin acel loc... Cât de fascinantă e liniștea ulițelor adâncite în adormirea iernii... Cât de tentant și ușor e să pășești pe o asemenea cale... unde... dacă ești cu adevărat atent îți poți auzi propria ființă surâzând la fiecare pas... E simplu... e frumos... Contemplă apoi... apa... care meditează în neclintire înghețată... Gândul ei... e cerul... mereu schimbător... Acum s-a închis în sine sub crusta translucidă. S-a ascuns de frigul de afară precum sufletul omului...