Skip to main content

La voix humaine. Drama însingurării

 

ISBN 973-613-682-5
2004
50 exemplare
225 pagini
suport hârtie
format: 14,8 x 21 cm
carte ştiinţifică

Introducere

În abordarea lucrării lui Francis Poulenc La voix humaine, am pornit de la analiza monodramei având în vedere faptul că este un gen teatral de maximă concentrare în plan ideatic şi expresiv.

Monodrama se conturează ca gen în jurul caracteristicii principale de a pune un accent deosebit pe psihologia personajelor în cadrul acţiunii dramaturgice. Fiind inclusă în genul psihodramei, preia tendinţa acesteia de a concentra acţiunea dramei asupra unei singure persoane. Acest lucru nu exclude prezenţa altor personaje în lucrare, mai ales în acele situaţii scenice în care personajul protagonist este dedublat psihologic. Personajul protagonist se poate multiplica până la cinci sau mai multe personaje, condiţia de bază fiind apartenenţa la o singură identitate psihologică în care eu-l este disipat sau fragmentat prin multiplicare, proiecţie sau investire cu personalitate a unor elemente scenice.

Urmând cursurile specializării de regie operă am avut ocazia să mă întâlnesc de mai multe ori cu varianta muzicală a monodramei, a scurtelor opus-uri de operă de un act şi un personaj. Aceste creaţii au fost un fenomen firesc înscriindu-se în tendinţa generală a muzicii moderne de a abandona formele monumetale, stufoase ale muzicii romantice, înlocuind formele de manifestare ale acestor sentimente hiperbolizate muzical cu genul cameral. S-au născut simfonii camerale, orchestraţia a devenit mai transparentă dar în acelaşi timp mai colorată, iar instrumentele formaţiei au primit un caracter solistic.

Am fost martorii unei individualizări care permitea o concentraţie psihologică deosebit de intensă a muzicii. Drept urmare s-au născut psihodrame muzicale.

Monodrama se înscrie în acest proces firesc.

Caracterul cameral al genului de operă a devenit un model pentru compozitorii secolului XX, având în vedere faptul că psihogramele muzicale au fost materializate prin personaje vii pe scenă.

Dacă monodrama sugerează o provenienţă din arta teatrală, având ca mijloc de expresie principal vorbirea (vocea articulată lexical), monodrama muzicală pune în prim-plan cântul (vocea articulată melodic). În noul gen personajul principal a devenit muzica, firul acţiunii este condus de discursul psihologic redat prin muzică (şi nu de acţiunea fizică). Din acest motiv compozitorii utilizează denumirea de MONO – OPERĂ.

Cele două genuri – teatral şi muzical – se particularizează în monodramă (pentru teatru) şi monooperă (pentru muzică) dar au acelaşi trunchi dramaturgic, având în comun ca structură personajul protagonist unic.

Trecerea la monodrama teatrală la monodrama muzicală se manifestă treptat, începând cu genul melodramei, o formă caracteristică muzicii romantice. În acest caz, textul vorbit şi acompaniamentul muzical sunt două sfere distincte ale procesului dramaturgic. Monodrama muzicală se naşte din unificarea acestor două straturi prin contopirea text – muzică. Multe lieduri ale lui Schubert preconizează monodrama muzicală.

Arnold Schoenberg, la începutul secolului XX, cu mono-opera Erwartung deschide drumul unui nou gen dramatic – muzical. La acea vreme îşi denumea încă lucrarea: „monodramă”. Demersul său novator este continuat de Francis Poulenc cu monoopera La voix humaine pe care o denumeşte tragedie lirică.

Denumirea de mono-operă şi formarea repertoriului acestui gen apare în a doua jumătate a sec. XX dar cunoaşte o explozie interpretativă în anii 90’ ai secolului trecut. Genul şi denumirea MONO – OPERĂ este larg utilizată, atât de compozitori cât şi de muzicologii contemporani.

După terminarea studiilor, ca interpret şi regizor am avut ocazia de a cunoaşte şi a prezenta în prime audiţii unele mono-opere create de compozitorul Ede Terényi – Zile şi nopţi nomade (1998), Hortus deliciarum (1998), Amor sanctus (1998), Behind of silence (1998), Japan’s flowers (1998), MephistoFaust (1999), Kalevala (1999), Noul Adam (1999), La Divina Commedia (2004) – de a interpreta regizoral monooperele Erwartung de Arnold Schoenberg şi La voix humaine de Francis Poulenc şi de a studia fenomenul creaţiei de monoopere în teza de doctorat Opera monodramă – dramă a identităţii.

Realizarea scenică unui număr mare de mono-opere experimentale a deschis o cale spre împlinirea artistică într-o lume muzicală şi scenică de perspectivă. În urma studiilor de documentare şi cercetare, am descoperit cu uimire şi mare bucurie că demersul artistic personal se înscrie într-o tendinţă generală a muzicii contemporane.


Cuprins

Introducere
7
La voix humaine – psihodramă, monolog, monodramă, monooperă
9
La voix humaine – o nouă dimensiune a conceptului de eros şi thanatos
17
La voix humaine – povestea, drama, tragedia
22
Reinterpretare dramaturgică
30
Motivele (temele) muzicale
56
Personajul protagonist – personajele imaginare
129
Personajul protagonist – ea
129
Personajele imaginare prezente
135
Personajele imaginare invocate
138
Relaţia dintre personaje
139
Concept interpretativ
142
Dilemă dramaturgică
142
Obiectele scenice-simbol
143
Spectacolul
181
Un spectacol experimental terapeutic
186
Note
193
Indice de exemple muzicale, figuri, imagini şi tabele
211
Bibliografie
214

Comments